În răcoarea dimineţii
pe când roua lin se lasă,
zilnic dau binețe vieții
ștergând dorul ce m-apasă.
Melancolic prin fereastră
privesc pomii dezbrăcați,
în lumina cea albatră
ce se scurge printre brazi.
Pe aleile din parc,
ici și colo-o frunză cade,
piruetă într-un cerc,
tremurând, în vânt se zbate.
Iarba nu se mai zărește,
Toamna grije a avut,
lăsând ochiului a vede
bruma, ca un aşternut.
Simte omul sub picioare
că ceva este schimbat,
a pălit și mândrul Soare,
Vara-i dusă, a plecat.
Toamna blândă, înspre seară,
ne mai smulge un suspin,
până gerul o s-apară,
cerul, ni-l lasă senin.
