Pr. Radu Botiș - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

Pr. Radu BOTIȘ

      România

                                                  LIMBA ROMÂNĂ DINTRU VEGHI RĂSTIGNIRI  

                                                       Limba română
                                                            Chivotul neamului meu,
                                                                 Dintru începuturi, către mereu
                                                                      Prin ocrotirea divină.
 
                                                                      Drumul de veacuri cu sfinţi
                                                                           Ori veri scăldate-n lumină,
                                                                                Minuni împlinite care îmbină
                                                                                     Aduceri-aminte cu dor de părinţi.
 
                                                                                                      Limba română, crâmpei
                                                                                                 Renăscut de sub ziduri de piatră,
                                                                                            Carpaţii, care spre ceruri arată
                                                                                       Loc de şedere n-au cei mişei.
 
                                                                                       Lupte, victorii, morminte ades
                                                                                  Brăzdează cuprinsul, speranţa neînfrântă,
                                                                             Altarele sfinte-n biserici cuvântă
                                                                        Lumina din suflet străluce intens.
 
                                                                        Limba română dintru vechi răstigniri
                                                                             Îşi cere obolul din cronici de taină,
                                                                                  – Popor de jertfă, prinde-ţi la haină
                                                                                       Iarăşi mândria cu imne-n simţiri.

 

Ioana Bocicu - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

     Ioana BOCICU

           România 

                                                   Melancolie
 
                          Suntem fiii Moldovei, țara noastră sfântă.
                               Suntem fii din oastea lui Ștefan cel Mare,
                                    Dar Ștefan nu-I, să-și vadă Moldova ciunțită,
                                         Nici să ne vadă copiii plângând la hotare.
 
                                              Ne plângem neamul cel rămas departe.
                                                   Plânge și Ștefan din al său mormânt,
                                                        Plâgem după toate rudele înstrăinate,
                                                             După Basarabia, frumosul nostru ținut.
 
                                                                  Basarabie țară iubită, ai fost blestemată,
                                                                      Ești parte din Moldova, ești parte din noi,
                                                                          De destinu-ți crud ai fost sacrificată...
                                                                              Dar cu orice preț te vom aduce-napoi.
 
                                                                                                              Nu mai crezi în nimeni țară dragă,
                                                                                                         Nu mai crezi că vom trăi din nou ca frații,
                                                                                                    Ai sperat mereu în fire ce ne leagă...
                                                                                               Dar nu mai crezi în jurământ făcut de alții.
 
                                                                                          Plânge Moldova lui Ștefan cel Mare
                                                                                     Cu lacrimi grele de foarte mulți ani,
                                                                                Plânge dorul nostru pe vechile hotare.
                                                                           Unde ești Ștefane, să-i distrugi pe dușmani.
 
                                                                      Bucovinei noastre, tu i-ai dat renume,
                                                                 Și-ai sfințit-o, zidind în ea, mănăstiri,
                                                            Acum e loc de pelerinaj și rugăciune,
                                                       Iar frumusețea ei, încântă mii de priviri.
 
                          Trăiește-n Bucovina, neamul nostru sfânt,
                               de-aici s-au ridicat, demult oameni cu har,
                                    Eminescu cu-al lui Luceafăr, aicia s-a născut

                                          Și tot de-aici se-aude jelind… Porumbescu, amar.

Ioana Conduraru - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

     Ioana CONDURARU

               România                                 NEIUBIREA

 
                                                                   Neiubirea, neiubirea,
                                                                        Aduce dezamăgirea
                                                                             Și plâng îngerii în zori
                                                                                  Printre petale de flori.
                                                                                       Catedrale sunt pustii,
                                                                                            Sfinții-s triști în sihastrii
                                                                                                 Arzând în candele iubirea
                                                                                                      Simțind iar dezamăgirea.
 
                                                                                                       O Iisuse, Domnul meu,
                                                                                                  Rătăcind caut mereu,
                                                                                             Dragostea psalmului sfânt
                                                                                        Și iubirea din cuvânt.
                                                                                   Însă totu-i amăgire
                                                                              Găsind multă neiubire.
                                                                         Oameni reci, indiferenți,
                                                                    Fiind Doamne, repetenți,
 
                                                                    La cuvântul dăruire,
                                                                         Căci nu știu că-i fericire,
                                                                              Se găsește doar iubind,
                                                                                   Fiecare om pe rând.
                                                                                        Neiubire, întristare
                                                                                             Pustiește omul care,
                                                                                                  Nu pune suflet în fapte
                                                                                                       Și o mare de dreptate,
 
                                                                                                        Negăsind acea virtute
                                                                                                   Care te învață multe,
                                                                                              Iară drumul spre iubire,
                                                                                         Are glod, are și spini.
                                                                                    Și oricât și-ar dori omul,
                                                                               Trecător e precum pomul.
                                                                          Deci iubiți,

                                                                     De vreți să fiți fericiți.

Costel Zăgan - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

       Costel ZĂGAN

             România

SĂRBĂTOAREA PATIMILOR EMINESCIENE

 
                                   Dă-mi melancolia și azi și oricând
                                        lacrimi amare curg din cuvinte
                                             acest Iisus Hristos moare-n cuvânt
                                                  această pagină-i doldora de morminte
 
                                                      Lacrimi amare curg din cuvinte
                                                           iartă-ne pre toți care murim cântând
                                                                stele răsar pe bolta fierbinte
                                                                     se face-întuneric în ultimul gând
 
                                                                          Iartă-ne pre toți care murim cântând
                                                                               ispiti-tu-ne-ai destinule opus
                                                                                    acest Iisus Hristos renaște-n cuvânt
                                                                                         acest poem s-a-nroșit spre apus
 
                                                                                              Și Doamne abia-l mai suport
                                                                                                   că doare mai rău ca un mort
                                                                                                          (CEZEISME, 2008)

Autor, Constanța Abălașei-Donosă

         EREZIA DE-A FI EMINESCU

 

                                                                          Doar atât să existăm eminescian
                                                                       căci unde-ajunge nu-i hotar nici
                                                                       ochi spre-a cunoaște și vremea-n
                                                                       cearcă în zadar din goluri a se naște
                                                                       vreme trece vreme vine în prezent
                                                                       le-avem pe toate dar de-a lor

                                                                       zădărnicie tu te-ntreabă și socoate
                                                                       pot să mai reînviu luminos din
                                                                       el ca pasărea phoenix
                                                                       o
                                                                       nu credeam să-nvăț a muri vreodată
                                                                       codrule codruțule
                                                                       numai cuvintele limbii române tac despre mine
                                                                       restu-s somnoroase păsărele
                                                                       Doamne
                                                                       ca să pot să mă trezesc odată
                                                                       pe mine
                                                                       Ție
                                                                       redă-mă
                                                                       doar
                                                                       atât
                                                                          (Erezii second hand, Editura AXA, Botoșani, 2014)

Autor, Mihai Cătrună

Eugenia Zabulica - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

       Eugenia ZABULICA

        Republica Moldova

BRAZDA VREMII

 
                                                  Adânc ne îmbrăzdează vremea,
                                                       Trecând prin carne și prin oase,
                                                            E îndrăzneață, nu se teme
                                                                 Să ne roadă-n zilele ploioase.
 
                                                                                  Încet, încet ne-mbogățește,
                                                                             Acoperindu-ne cu argint,
                                                                        Și dinții, ce ni-i prea rărește,
                                                                   Îi toarnă-n aur, strălucind.
 
                                                  Cu zahăr venele-ndulcește,
                                                       Și toarnă plumb în talpa grea,
                                                            Cu pinteni buni, „prietenește",
                                                                 Ne țintuiește când ea vrea.
 
                                                                                   Nu zăbovește să ne toarne,
                                                                              Ea, săruri minerale multe
                                                                         La-ncheieturi, și să răstoarne,
                                                                   Omul trudit ca de pe-un munte.
 
                                                  Chiar pietricele și nisip
                                                       Adună-n carnea noastră vie,
                                                            Se străduie în fel și chip,
                                                                 „Blajină", ea cu noi să fie.
 
                                                                                    Se-ngrijorează vremea tare
                                                                               Și de căsuța cea cu prag,
                                                                          Ca să n-avem problemă mare,
                                                                     Ne pune-n mână un toiag.
 
                                                  Ea multe lucruri ne învață,
                                             Trecându-ne prin foc și pară,
                                        Nici nu-ți dai seama când te-nhață,
                                   În brazda ei, și te-mpovară.

Angela Mândâcanu - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

Angela MÂNDÂCANU

   Republica Moldova

PLÂNGE-AL MEU POPOR, LA COLȚ DE ȚARĂ

 

                             Plânge-al meu popor la colț de Țară,
                                  Plânge-al meu popor sărac, flămând,
                                       Că îl scot din casa lui afară
                                            Și cu zile-l bagă în mormânt.
 
                                            Plâng orfani, cu doi părinți prin lume,
                                                 Plâng părinți, robiți printre străini,
                                                      Nu-i dreptate și nici nu știm unde
                                                           S-o găsim în Țară de păgâni.
 
                                                                 Plânge busuiocul la icoană,
                                                                      Când pe vatră mor de frig bătrânii,
                                                                            Plânge Nistrul că plătește vamă
                                                                                 La mancurți, din fața albă-a pâinii.
 
                                                                                 Doamne, Te îndură, Tu-ai uitat
                                                                                      Al meu neam, ce-i parcă-al nimănui…
                                                                                           Plâng icoane… clopotele bat…
                                                                                                Jelui-m-aș, Doamne, și n-am cui!
 
                                                                                                         Doamne, ne-au lăsat flămânzi și goi,
                                                                                                    Ne-au furat și zdreanța ponosită,
                                                                                               Adu-ni-l pe Țepeș înapoi,
                                                                                          Să stârpească gașca ghiftuită.
 
                                                                                          Voi, ce-ngenuncheați în fața crimei,
                                                                                     Nu vi-i teamă că-ți da socoteală?
                                                                                Cine ați crescut la pieptul mumei,
                                                                           De vă vindeți neamul iar și iară?
 
                                                                           Tremură făclia lumânării
                                                                      Ce-am aprins-o-n sfeșnic de altar.
                                                                 E robit din nou destinul Țării,
                                                            E mutat din nou al ei hotar.
 
                             Doamne, urc cărări de mănăstire.
                                   Mă târăsc la Tine din păcat,
                                        Vin îngenunchind cu pocăire
                                             Pentr-ai mei români, ce Te-au trădat...
                                             ...............................................................
 
                             Doamne din Cer, cum să mai cer
                                  Milă și îndurare,
                                       Când Ți-am bătut cuie de fier
                                            La mâini, și la picioare?!

 

Teodor Dume - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

       Teodor DUME

           România

                                          ȘTERGARUL ÎN CARE MI-AM UITAT COPILĂRIA
 
                                         locul din care nu fug niciodată  - copilăria
 
                                        m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare
                                        cerul lăcrima pe la margini
                                        mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră
                                        (ultima fiertură dinainte de paşte)
                                        câteva gânduri mocneau printre cuvinte...
 
                                       calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal
                                       oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
                                       tata plecase la muncă
                                       îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri
                                       uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine
                                       scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul
                                       înainte de război...
 
                                       aşa m-a născut mama neajutorată
                                       fără doctor într-un ştergar alb
                                       din cânepa primită de la bunica
 
                                       m-am simţit bine până am rămas singur...
                                       mama s-a dus să adune câteva ierburi
                                       să le aşeze în mănunchi
                                       sub grindă să poarte de
                                       belşug şi de noroc...
                                       nu mai are cum să ajungă la cină
                                       de va veni târziu
                                       pe  întuneric
                                       îmi va pune mâna în poală
                                       şi-mi va îngriji somnul
                                       până dimineaţă
                                       când liniştea spartă
                                       de întâiul cântat al cocoşului
                                       îi va reconstitui chipul
                                       o lumină va ţâşni din răsăritul târziu
                                       separându-i trupul de umbră
 
                                       şi va pleca cu Dumnezeu
 
                                       tata s-a dus şi el...
                                       într-o dimineaţă pe la patru
                                       cu merindea sub braţ
                                       şi o fotografie învelită într-un ziar
                                       şi nu s-a mai întors...
 
                                       o fi vrând
                                       să se întâlnească cu mama
                                       la capătul de drum
                                       unde se opresc sufletele...
 
                                       aş fi vrut să ştie şi mama
                                       că am mai crescut
                                       şi că-i seamăn mult
                                       că o duc bine
                                       şi că mi-am cumpărat un cal
                                       ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc
                                      lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului
                                      sub care  bunicul trăgea cu sete
                                      dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti
                                      şi cum o aştept
                                      seara
                                      la capătul uliţei
                                      şi privesc spre sat
                                      până când văd cerul aplecându-se
                                      să sărute pământul de noapte bună...
 
                                      sunt singur acum
 
                                      ştergarul alb
                                      în care
                                      mi-am uitat copilăria -
                                      singurul suvenir de la mama
                                      îl port la piept
                                      uneori mă prefac
                                      că o văd
                                      ţinându-mi capul pe genunchi...
                                      cu firul tors din lacrimi
                                      coase cerul de marginile pământului
                                      ca să nu-mi fie frig...
 
                                      ca un fluture agăţat de noapte
                                      o să colorez cu privirea cele
                                      două imagini între care mă caut...
                                      tată – mamă
 

                                      noapte bună!

Eugenia Bucur - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

  Eugenia BUCUR

        Germania

                                        PARFUM DE CER
 
                                        Ce parfum are lemnul...
                                             lemnul lui Dumnezeu,
                                                  ce priveşte strădania de a face chip
                                                       după asemănarea Lui.
                                                            Dalta sufletului urcă pe o rugaciune,
                                                                 privirea se întreabă adâncită în dorință.
                                                                      Tu, Doamne, dă-mi suflarea,
                                                                           să ating cu gândul meu... iubirea ta,
                                                                                să-mi fie lemnul mireasmă de cer!

                                                          

                                                                        LUMINA CERULUI

                                                       Da, sentimentul e că fiecare zi dăruieşte
                                                       Tuturor o temă, un surâs sau lumina căzută oblic
                                                       În cuvinte, strai de mătase ce te înveleşte
                                                       Sau furtună umedă ce te prinde din vânt nordic.
                                                       Mai ieri, coliere de gânduri împodobeau hârtia,
                                                       Aprinzând din răsărit sau apus cuvintele luminii,
                                                       Presărând mirajul simțirii şi curgătoare nostalgia,
                                                       În umbra retinei, izvor al căderii răsăritului iubirii.
                                                       Pretutindeni mantia dăruitoare în ploaie binefăcătoare
                                                       Aprinde germenele de sub haina grea a unui sâmbur,
                                                       Ridicându-l apoi în coroana rostirii nemuritoare.
                                                       Doar culegătorul umplându-şi inima-n lumină, singur.

Silvan G. Escu - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

       Silvan G. ESCU

             România

                                                                    EMOŢIA  DORULUI

 

 

          Mă fură  gândul  și mă poartă în silaba ta și mi-o oferă  să-i fiu voce.

 

                                                               Îmi țin lacrima în colțul ochiului,

                                                               La orice emoție ce-o am se varsă

                                                               Îmi curge-n barbă şi faţa-mi este arsă,

                                                               Se strânge şi-ajunge în marea dorului,

                                                               A dorului feciorului. Al tău, tu Făt Frumos

                                                               Cu aur în plete, cu vers ba sprințar, ba duios,

                                                               Cu inima caldă, cu chipul mirat, curios,

                                                               Lăsat-ai în urmă-ți pe veci trecut luminos.

 

          S-a născut iarna și a plecat vara, ocupând - singur stăpânitor - întreaga primăvară a poeziei românești dintotdeauna - de ieri, de azi, de mâine. În fierbințeala verii, când -  sătul să tot vadă moartea dându-i târcoale -  și-a luat cu el pana măiastră, a prins  muza de  mână  și au plecat  împreună în lumea poemelor veșnice.

          A ars ca o flacară, a ars puțin ca timp, dar în același timp a ars mult, ca intensitate, întindere şi profunzime. Iată de ce nu putea fi iubit de unii, nici atunci, în vremea existenței și creației sale și nici acum după atâta vreme, când doar creația sa, ea singură îi stânjenește într-atât încât îi strivește cu forța ei?

           

                                                               Te conjur nu-nchide ochii iar,

                                                               Rogu-te, ține-i un pic deschiși 

                                                               Să pot privi în ei cu ochii-mi plânşi,

                                                               Urmând cărarea dorului pierdut,

                                                               Plecat în veșnicia timpului, demult.

                                                               La gâtul tău eșarfa vremii de-o anin,

                                                               Te rog să o păstrezi. Promit să vin.

 

          Omagierea zilei sale de naștere și a celei de despărțire a sufletului de trup pare o obligație pentru români și se face ca o obositoare rutină. Când de fapt ar trebui  amintit în fiecare zi de 15 a fiecărei luni.

          Îmi reazăm urechea de ușa cerului și ascult. E liniște, poetul își scrie testamentul. De mi-ar lăsa și mie măcar o virgulă!

                                                   Iată de ce:

 

                                                               Aseară m-am întâlnit cu Eminescu

                                                               În casa sa din mintea mea,

                                                               De vis era cea casă, eram în vis,

                                                               Ședea absent pe scări și mă privea,

                                                               Iar eu credeam că sunt în paradis.

 

                                                               Privindu-mă în ochi, cu glasul stins mi-a zis:

                                                               Salut, parcă te știu, nu ești cumva Geescu?

                                                               Nevrând să-l necăjesc, un pic l-am contrazis:

                                                               De fapt, maestre, eu sunt un oarecare Escu.

 

          S-a stins  încet, ducându-se mereu. Și a plecat atât de departe, de parcă nu ar  mai fi vrut  nici măcar el să se ajungă pe sine din urmă!