România

România

miercuri, 29 iulie 2020

Liliana Pușcașu-Ravar - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020


Liliana PUȘCAȘU-RAVAR
                România

                                                                                             RĂNITĂ VARĂ
 
                                                                                 Când râde lumea-n atâta verde, Doamne,
                                                                            Și îmbătate flori nu poți struni cu frâu,
                                                                       De ce ne lași căderii în triste toamne,
                                                                  Cu ploi în gesturi de paradă și desfrâu?
 
                                                                  Prefiră-n suspine vara neiertată,
                                                             Târându-și rana prin parcurile triste,
                                                        Cu armura-i de împotriviri  uzată,
                                                   Strănută-n bruma din funzele-batiste.
 
                          Mi-e ochiul uitat în lanuri de secară,
                               Înroșite din a macilor poruncă
                                    Și în albăstrele ce îl vindecară
                                         Cu păsări înfipte în cornuri de luncă.
 
                                              Plânge secunda căzută din minutar,
                                                   Cruce înalț la groapa timpului ucis,
                                                        Mă-nclin la tenta brumărie din altar
                                                             Răsună psalmul de adio indecis.
 
                                                                                 Mai lasă-mi talpa în iarba verde, Doamne,
                                                                            Căci se primenesc lumini înșelătoare,
                                                                       Când mă lași căderii, în tristele toamne,
                                                                  Îmi pleacă îngeri cu păsări călătoare!




luni, 27 iulie 2020

Cornel C. Costea - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020













   Cornel C. COSTEA
           România

                                                              ȘI LUMEA-NTREAGĂ
 
                             Și lumea-ntreagă e în agonie,
                                   Să ne trezim, cât, încă, mai putem,
                                        Nu-i cazul să mai facem bășcălie
                                             De viața noastră. Dragii mei, vă chem!
 
                                             Să ne privim, cu toții, în oglindă
                                                  Și să-nțelegem unde am greșit,
                                                       ’nainte ca molima să se-ntindă
                                                            Peste-un popor complet nepregătit!
 
                                                                                                         Am otrăvit izvoarele și solul,
                                                                                                    Oceanele și aerul curat,
                                                                                               Iar pace nu mai are nici sobolul,
                                                                                          Și-n casa lui, cu forța, am intrat.
 
                                                                                          Am masacrat cu-atâta nonșalanță,
                                                                                     Miliarde de făpturi nevinovate,
                                                                                Suntem chemați, cu toții, în instanță,
                                                                           Să li se facă, în sfârșit, dreptate.
 
                             E cam târziu, dar, poate că, o șansă
                                  Natura-Mamă o să le ofere,
                                       Iar noi orbecăim precum în transă
                                            Și ne-agățăm de cele efemere,
 
                                            În loc să cerem, lăcrimând, iertare
                                                 Întregului Pământ schimonosit
                                                      De lăcomia înfiorătoare
                                                           Cu care, în neștire, ne-am hrănit.
 
                                                                                                         De am pricepe,-n ceasul doisprezece,
                                                                                                    Că-n felu-acesta ne vom prăpădi,
                                                                                               Am îndura și dușul ăsta rece,
                                                                                          Și-apoi, revigorați, ne vom iubi
 
                                                                                          Cum nu am mai făcut-o niciodată,
                                                                                     Despovărați de propriul trecut,
                                                                                Și lumea-ntreagă va fi minunată,
                                                                           Ca ochii-albaștri-ai unui nou-născut!



vineri, 24 iulie 2020

Mara Manolache - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020














       Mara MANOLACHE
                  România

                                                                                UNDE MĂ CAUȚI?
 
                                                                      Unde mă cauți?
                                                                            Nu sunt pe nicăieri, acolo unde cauți
                                                                                        Caută în adâncul pădurii
                                                                                   Printre căprioarele zâne,
                                                                      Unde arborii curg purpurii
                                                                           Frunzele șoptesc prin toamne,
                                                                                        Norii mă ascund fumurii.
                                                                                   Caută în cântecul de grâne
                                                                      Unde  dansează fluturii pictează cu sânge
                                                                           Bună pradă pentru vulturi.
                                                                                        Caută prin florile plăpânde
                                                                                   Care se întind după ecouri
                                                                      Atât de colorate și flămânde
                                                                           Fac cercuri și pleacă în stoluri.
                                                                                         Unde mă cauți?
                                                                                    Nu sunt acolo, unde cauți,
                                                                      Caută prin apele timide
                                                                           Ce-și construiesc minunate poduri
                                                                                         Strălucirea o reaprinde,
                                                                                    Din pământ țâșnesc focuri
                                                                      Povestea mea o închide.






joi, 23 iulie 2020

Eugenia Mihu - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020


 
       Eugenia MIHU
            România


                                                                  LĂSAȚI-MĂ, VĂ ROG, SĂ PLÂNG!
 
                                                        Lăsați-mă, azi vreau să râd, dar lacrima să-mi plângă
                                                             Și ca pe-o salcie la mal durerea să mă frângă...
                                                                  Azi vreau să mă gândesc, din nou, ce-i viața fără tine
                                                                       Și cum se joacă Dumnezeu, croindu-ne destine.
 
                                                                  Nu vreau s-aud nici un cuvânt, doar șuierul pe hoarnă
                                                             Și cum se zbate doru-n piept, cum lumea mi se-ntoarnă,
                                                        Vreau să aud caval doinind a jale și-a durere
                                                   Și cum suspinul lui pe corzi mă seacă de putere.
                                                        Lăsați-mă, nu mă-ntrebați dacă mi-e rău sau bine,
                                                             Doar știți, oricum, că vă răspund, cu vorbele puține,
                                                                  Că mi-este bine, când mi-e rău și când mi-e via
 ța fadă,
                                                                  Nu vreau s-aud nici vorbe dragi, nici vorbe-n vâ                                                                       Dar Dumnezeu poate oricând, din ceruri, să mă vadă.
 
 nt pierdute,+++++++++
                                                              Doar ploaie șiroind pe geam și zvon de alăute,
                                                         Și nici povești cu iz de-amor, sau vorbe înțelepte,
                                                    Doar vreau să mă târăsc, hoinar pe ale lumii trepte.
 
                                                        Iar crucea ce o am de dus e crucea mea, nu-mi cere
                                                             S-o las vreo clipă, s-o arunc, s-o îndulcesc cu miere,
                                                                  Nici s-o împart cu dumneata, o așchie din cruce
                                                                       Mi-a-nsângerat umărul gol și singură-o voi duce.
 
                                                                   Lăsați-mă, azi vreau să plâng și cerul tău să plângă,
                                                              Să plâng ușor, să plâng amar, să plâng ca o nătângă.
                                                         Iar tu să plângi cu fulgi de nea sau lacrime de ploaie
                                                    Și-atunci voi ști că ți-este dor. Și dorul tău mă-ndoaie.




miercuri, 22 iulie 2020

Liliana Badea-Cârstea - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020











 

Liliana BADEA-CÂRSTEA
              România 

                       CU FIECARE CLIPĂ

                       

               Cu fiecare clipă suntem mai săraci

                    Cu o bătaie de inimă, cu un tremur de pleoape.

                         Avem vise şi gânduri şi speranţe

                              Şi uneori ne pierdem în toate.

 

                              Suntem puternici ca stânca sub soare,

                                   Dar nu simţim decât prea târziu,

                                        Când suntem prea aproape…

                                             Că suntem mai fragili decât nisipul

                                                  Pe care-l spală marea dintr-o suflare

                                                  De ape.

                                                       Suntem mai vremelnici decât frunza,

                                                       Toamna,

                                                            Mai rătăciţi decât pasărea în furtună

                                                                 Şi mai aproape de stingere decât lumânarea

                                                                      Sub un suspin de lună.

 

                                                                                                         Ne este dată o şansă. O clipă

                                                                                                    Pe care o folosim cum ştim mai bine,

                                                                                               Fiecare cum se pricepe şi poate,

                                                                                          Fără formă şi fără nume.

                                                                                     Dar în zbuciumul nostru uităm

                                                                                Că de fapt coborâm în noapte

                                                                           Şi cu fiecare zi suntem mai departe

                                                                      Şi cu fiecare clipă suntem mai aproape...





                                                                                                     ÎNTRE MINE ȘI EI
 
                                                                                               Între mine şi ei e nesfârşitul.
                                                                                          Am imaginat un tablou alb
                                                                                     Înconjurat de lumină şi soare.
                                                                                Între mine şi ei e prăpastia
                                                                           Care se-ntinde la picioare.
 
                                 Am compus cântecul vieţii
                                      În sunete albe, trăite,
                                           Acompaniate de parfumul tainic
                                                Şi nevăzut, de mărgăritar
                                                     Și de gânduri nerostite.
 
                                                                           Între mine şi ei e neantul
                                                                                De gânduri, de suflet şi idei.
                                                                                     E întuneric la ei şi e tăcere
                                                                                          De moarte. Nimic
                                                                                               Şi nimeni nu cântă la ei.
 
                                                     E zgomotul sec al nefiinţei,
                                                Al nimicului şi al nimănui,
                                           Al golului nemişcat şi negru,
                                      Care ucide mereu
                                 Şi viaţă şi suflet şi idei.
 
                                                                                               Între mine şi ei e o lume
                                                                                          Între mine şi ei sunt veacuri
                                                                                     Între mine şi ei...


marți, 21 iulie 2020

Constantin Triță - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020


       Constantin TRIȚĂ
               România

                                    UNEI DOAMNE
 
                       Privirile de cer, plângând a toamnă,
                           Alunecă pe lângă tine, doamnă,
                                Când goală ca o umbră despletită,
                                     Păcatelor te dai, a fi iubită.
 
                                          Foșnește tainic, iarba, și se-nclină,
                                               Când te așezi în ea, diamantină
                                                    Și tăvălești toți macii, de pe vale
                                                         Cu prelungiri de coapse, ireale.
 
                                                         Frunzarelor, mustind a libertate,
                                                         Te-ai dăruit cu dorurile toate
                                                         Și-ai așteptat urmările, sfioasă
                                                         Lângă oglinda veșnic mincinoasă.
 
                                                                       Săgeților, din tolba cu speranțe,
                                                                            Le-ai dat puterea ultimei chitanțe,
                                                                                 Păstrată undeva, într-o arhivă,
                                                                                      De o preasfântă maică, emotivă.
 
                                                                                           Ipocrizia strigă și condamnă
                                                                                                Sfârcul ieșit, irepetabil, doamnă,
                                                                                                     În calea  unor buze, de contur
                                                                                                          Și-i acuzat, nebunul, de sperjur.




MĂ ISPITEȘTI
 
                                                     Mă ispitești, unduitoare,
                                                          Stârnind fiorii, nesupuși,
                                                               Cu dulcea binecuvântare
                                                                    A ochilor, de dor, seduși.
 
                                                                                     Te răsucești ca o vestală,
                                                                                Pe trupul tânăr și încins
                                                                           Cu sânii albi ca o petală
                                                                      Ce veșniciile-au atins.
 
                                                     Deschizi potecile virgine
                                                          Grăbindu-te către plăceri
                                                               Ascunsă în mătăsuri fine
                                                                    Și într-o mare de tăceri.
 
                                                                                      Asemeni ploilor de vară,
                                                                                 Plină de patimi și noroc
                                                                             Te dăruiești, a câta oară ?
                                                                        Păcatelor, ca într-un joc.
 
                                                     Mă ispitești, seducătoare,
                                                          Trezind în mine, nebunii,
                                                                Cu îndrăzneli protocolare
                                                                     Și nesfârșite... erezii.



Constanța Tanțy Triță - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020













Constanța Tanțy TRIȚĂ
            România

                                                           DIMINEAȚĂ PERFECTĂ
 
                                                              Este o dimineaţă perfectă,
                                                                    Luceferii au venit cu trăsuri de lumini
                                                                         Cu vise de rouă şi cu dragoste
                                                                              Viaţa începe a ne cuprinde
                                                                                    Trasându-ne meticuloasă
                                                                                         Direcţii nebănuite
                                                                                              Surprinzătoare și definitorii.
 
                                                                         Cupola noptii este spartă
                                                                              Și gându-mi vibrează
                                                                                   Copacii se leagănă într-o poezie
                                                                                         Şi-n limba clopotelor
                                                                                              Se roagă îngerii
                                                                                                   Pentru noi
                                                                                                        Pentru iubire.





DE CE NU SUNT COPAC

                                                         De ce nu sunt copac?
                                                              Atunci aș putea
                                                                   Să îndur singurătatea
                                                                        Și resemnată
                                                                             Voi închide gândul în mine
                                                                                   Până când suflarea
                                                                                                           Va rostui destinul.
                                                                                                       De ce nu sunt copac?
                                                                                                  Atunci aș putea adormi
                                                                                             În plină zi
                                                                                        Fără să-mi pese
                                                                                   De ironii
                                                          Aș iubi primăvara
                                                               Născută din culori
                                                                    Iar toamnei ce vântură
                                                                         Frunzele peste mine
                                                                              I-aș poza nud
                                                                                   Aș respira parfumul
                                                                                                           Îmbătându-mă cu rouă
                                                                                                      Și nepăsătoare
                                                                                                 Voi luneca în adâncuri
                                                                                             De parcă dragostea
                                                                                        Ar fi o sămânță
                                                                                   Plină de noroc.


Autor, Andreott