Filofteia Mihăilă (pseudonim literar Carmen Mitrache) - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

Carmen MITRACHE
        România

UN ULTIM DANS

 
                                               Secundele se scurg în mii de șoapte,
                                                    căci umbrele nasc, încă, alte umbre,
                                                          și focul, rug, te-a transformat în noapte,
                                                               pictând tablouri triste și absurde.
 
                                                                                        S-a pus praful pe vise și mă doare,
                                                                                   strigă din cufăr primele săruturi,
                                                                               îngerii cad, uitând, în timp, să zboare
                                                                          mă strâng azi amintiri gemând pe trupuri.
 
                                               Și stolul de cocori mi-e dus departe,
                                                    mi-e cerul gol și geme-a neputință,
                                                         izvorul e sub stânci, se zbate a moarte,
                                                              spre zei cerșind o ultimă dorință.
 
                                                                                        Un ultim dans. Un ultim zbor de fluturi
                                                                                   plutind atât de liberi, fără goană
                                                                              și-o să mă sting, cu dor de începuturi,
                                                                         într-o iubire, parcă, inumană.

SĂ MĂ ȚII ÎN BRAȚE

 

                                                                                           Oare știi cum țipă verdele, stors de toamna
                                                                                      venită pe furiș?
                                                                                 Oare știi povestea mărului, singur pe creangă,
                                                                            creanga mamă, care îi simte
                                                                       fiecare dor, fiecare frig, fiecare sete,
                                                                  fiecare singurătate?
                                                             Se întamplă toate.
                                                       Toate într-o zi.
                              Și nu știi dacă să strigi,  să jelești,
                                   sau să râzi din toți rărunchii,
                                        precum nebunii,
                                             goliți de soare, de inimi, de cântec.
                                                    Nu știi dacă îi e  dor cuiva...
                                                         Nu știi...
                                                              Toți își strâng roadele și se laudă.
                                                                     Se laudă ...
                                                                                           Să mă ții în brațe.
                                                                                      Să mă ții în brațe atunci când petalele mă vor părăsi
                                                                                 Ostoite de toamna.
                                                                            Toamna mea,
                                                                       venită într-o zi.
                                                                  Într-o zi se intâmplă toate...
                                                             Să mă ții în brațe...

Liliana Roibu - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

  Liliana ROIBU

      România

                                               MĂRGĂRITARELE DIN OCEANUL SUFLETULUI
 
                                                       Tu, cel ce treci pragul inimii, luându-mi pulsul,
                                                         culegând din adâncul oceanului sufletului,
                                                         într-o clipă de răgaz, îți las mărgăritarele iubirii,
                                                         înmulțește-le în șiraguri bune și frumoase
                                                         care, să strălucească dincolo de vremuri

                                                        de minte, trup și suflet, creându-ți raiul!

   CERBUL CU AMURG ÎN FRUNTE
 
         Prin vâjâit de codru care geme
              Neliniștea, în cioburi de gânduri se frânge,
                   Răsuflă inima pământului sub talpa naturii
                        Ce-și strânge la piept toamna bătrână;
                             Pădurea își tremură frunza și plânge,
                                  O jale adâncă inima cerului atinge,
                                       Muge un cerb în poiana cu stele
                                            Scuturându-și amurgul din frunte,
                                                  Un glas tânguios de bucium
                                                       Adună stoluri de nori, în pustiuri
                                                            Peste munții cu tâmple cărunte
                                                                Răsar țipete de păsări singuratice,
                                                                     Pe o vale abruptă, o iubire fugară
                                                                          Își fulgeră ecourile prin dimineți de aramă,
                                                                               Se adâncește în sihăstria de cuvinte,
                                                                                     Își scurge izvorul, sub stânca de gheață,
                                                                                          Suspină, zâmbește, se pierde în geană de munte
                                                                                               Cu cerbul care adulmecă văzduhul fierbinte…
                                                                                                     Căprioare se adapă din globul de lumină

                                                                                                          În strânsoarea vântului cu azur în coamă. 

Sânziana Emanoil - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

 Sânziana EMANOIL

           România

                                                                                                ÎN LEGILE IUBIRII
 
                                                                 În legile iubirii trupu-mi scald
                                                                       precum o înviere-n primăvară
                                                                            stele purpurii ca de smarald
                                                                                 așez înmugurirea-ntr-o tiară
 
                                                                                                      partea întunecată-a lunii plânge
                                                                                                 și nicio lege sacrosanctă-a vieții
                                                                                            de la Iisus același sacrilegiu
                                                                                       duce-n erori atemporale morții
 
                                                                 din lacrima Mariei Magdalena
                                                                      un zbucium îngropat în mii de ani
                                                                           a mai rămas pironul și coroana
                                                                                fără Iisus spinii sunt inumani!

                             DE LACRIMA ȚI-AR FI PE CER SENINUL
 
                                        De lacrima ți-ar fi pe cer seninul
                                              pe toate-n dar în inimă le-aș strânge
                                                   m-ai învățat cum să iubesc aminul
                                                        a ta tristețe într-a mea se scurge
 
                                                        m-ai învățat a ploilor genune
                                                             și-a apelor tăcere ceasuri sunt
                                                                  să simt adânc dulceața din căpșune
                                                                       a ploii mângâiere n-o dezmint
 
                                                                       privirile turnate-ntr-o clepsidră
                                                                           vor lacrima când ploaia-mi va vorbi
                                                                                voi scrie cu a inimii arsură
                                                                                     și cu splendoarea ei te voi iubi!

Ioan Rațiu - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

          Ioan RAȚIU

            România

                                                                      RONDEL EMINESCIAN

                                             Nu credeam să pot a juca vreodată
                                                  Rolul nepăsării celui vinovat
                                                       Nopţii albe şi dimineţii pată
                                                            Repetând eroarea primului păcat
 
                                                            Lacrimă tăcerii-n cădere iată
                                                                 Câtă-nchipuire tremură ciudat
                                                                      Nu credeam să pot a juca vreodată
                                                                           Rolul nepăsării celui vinovat
 
                                                                           Din crâmpei de viaţă facă-se roată
                                                                                Regăsind alt zâmbet într-un alt oftat
                                                                                     Visului cântând fericirea toată
                                                                                           Pentru clipa care n-a aplaudat
 

                                                                                                Nu credeam să pot a juca vreodată.

Pica Maria Boștină - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

Pica Maria BOȘTINĂ
       România

                   SIMFONIA STELELOR 

                                                          Luna a deschis cortina,
                                                               Stelele s-au adunat,
                                                                    În spectacol de lumină
                                                                         Carul Mare-n primul act!

                                                                                                                Şi-n sclipirile lor toate
                                                                                                           A cerului boltă albastră, 
                                                                                                      Pregătesc din timp sceneta,
                                                                                                 Luceafărului, dragul astru!

                                                          Simfonia nopții-ncepe,
                                                               Pe-un fundal pictură vie,
                                                                    În culori de un zmarald,
                                                                         Bleu ciel, o feerie!

                                                                                                                Pe tonuri uşor plăcute,
                                                                                                           În peisajul de basm,
                                                                                                      Cântă păsări ce se-nalță,
                                                                                                 Într-un dans triumfal!

                                                          Se rotesc în grupuri, cercuri, 
                                                               Şi alt cerc le înconjoară,
                                                                    Precum se-nvârte pământul,
                                                                         Spectacol, o noapte rară!

                                                                                                                 Ca acorduri de viori
                                                                                                            Se aud silențios,
                                                                                                       Toate păsările-n zbor
                                                                                                  În programul maiestos!

                                                          Luna trece între stele,
                                                               Face-un arc pe cerul plin,
                                                                    Cerul culoarea-şi deschide,
                                                                         Stelele-s mici lumini!

                                                                                                  Dunărea-i toată oglindă, 

                                                                                             A prins imaginea nopții,
                                                                                        Ca o marmură albastră, 
                                                                                   Cerul, păsări, tot concertul!

                                                          Păsări desfac aripi mari,
                                                               Se retrag uşor spre mal, 
                                                                    Luna-și pune rochie albă,
                                                                          Spre-ncheiere de program! 

                                                                                                   Sirius luminos, iubit,
                                                                                              Lasă stelele de-o parte,
                                                                                          Simfoni-a luat sfârşit, 

                                                                                     Trage cerului cortina, pentru el 

                                                                                și pentru astre! 

                                                          Este linişte pe cer, 

                                                               Vine iute dimineața,
                                                                    Într-o rouă proaspătă
                                                                         Soarele-şi arată fața. 

Florica Munteanu-Cuc - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

Florica MUNTEANU-CUC
             România

                                                   TE PORT ÎN INIMĂ

                                                             Te port în inimă, în suflet te port,
                                                                  În cântec și lacrimă, cu mine, mereu,
                                                                       Te port în inimă și când privesc spre tine
                                                                            Și când te pierd în lume, dragul meu.

                                                                                 Nimic nou sub soare, nu suntem primii-ndrăgostiți,
                                                                                      Dar e sărbătoare, suntem fericiți
                                                                                            Măcar o clipă, cât o privire ne-a unit-
                                                                                                 Întreagă, iubirea ne-a-nveșnicit.

                             Și simt că-n tine privindu-mă, m-am regăsit,
                                  Cu tot ce-i bun în mine m-am întâlnit,
                                       Doar prin iubire, ce mi-e oglindă de azur
                                            Îmi e fericire, în tot ce-avem mai pur!

                                                 Nu știu de-n viață ne este dat a ne opri
                                                      Să ne luăm de mână, ca doi copii,
                                                           S-alergăm spre soare, sub raze de-adevăr,
                                                                Prin ploaia curată de flori de măr.

                                                              Abia acuma simt primavara c-a venit,
                                                                   Floare curată din infinit,
                                                                        Pe-aripi de doruri demult te așteptam
                                                                             Și din vecii curate, demult te iubeam…

                                                                                   Nimic nou sub soare, nu suntem primii-ndrăgostiți,
                                                                                        Dar e sărbătoare, suntem fericiți
                                                                                             Măcar o clipă, cât o privire ne-a unit,
                                                                                                  Întreagă, iubirea ne-a-nveșnicit! 

Michaiela Boancăș - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

 

  Michaiela BOANCĂȘ
               Italia

                     CINE N-A PLÂNS DE DRAGOSTE RĂNITĂ

                                  Aș vrea să cred că nu-i adevărat...
                                       Că anii ce-au trecut m-au vindecat
                                            De-o ran-adâncă ce-n inimă îmi sapă,
                                                 Ne mai dorind nimic, nici să mănânc, nici apă.

                                                      Cine n-a plâns de dragoste rănită...
                                                           Strângând din dinți în noapte, ghemuită,
                                                                Și legănându-și copul, în brațe-nfăsurat,
                                                                     Cu gândul la sărutul ce nu l-a căpătat?

                                                                          Asta sunt eu, „fragilă,-nfiptă-n cui”
                                                                               Cu capu-n nori, și inima hai-hui...
                                                                                    Degeaba îmi ești tare, nu glumești,
                                                                                         Trăind în astă lume, neștiind ca să iubești!

                                                                       LA STEAUA TA

                                              La steaua ta mă uit mereu
                                                   Și-atât de tare strălucești,
                                                        Încât Poete al meu, mi-e greu,

                                                             Să pot să cred că nu mai ești!

                                                                            Tu nu te stingi atât cât sunt
                                                                       Și cât văd eu cu ochii mei...
                                                                  Îndrăgostiți, pe-acest pământ,
                                                             Și pe cărare, mândri Tei!

                                              N-ai cum să vrei să nu mai fi
                                                   În mintea mea și-a tuturor,
                                                        Cât fără număr plopi oi ști,
                                                             Și buciumul cântă de dor!

                                                                             Iar cât or fi în crâng izvoare,

                                                                        Tu ai să strălucești de sus,
                                                                   Și-o să ne-ncânți pe fiecare,
                                                              Cum face soarele-n apus!

 

Pr. Radu Botiș - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

Pr. Radu BOTIȘ

      România

                                                  LIMBA ROMÂNĂ DINTRU VEGHI RĂSTIGNIRI  

                                                       Limba română
                                                            Chivotul neamului meu,
                                                                 Dintru începuturi, către mereu
                                                                      Prin ocrotirea divină.
 
                                                                      Drumul de veacuri cu sfinţi
                                                                           Ori veri scăldate-n lumină,
                                                                                Minuni împlinite care îmbină
                                                                                     Aduceri-aminte cu dor de părinţi.
 
                                                                                                      Limba română, crâmpei
                                                                                                 Renăscut de sub ziduri de piatră,
                                                                                            Carpaţii, care spre ceruri arată
                                                                                       Loc de şedere n-au cei mişei.
 
                                                                                       Lupte, victorii, morminte ades
                                                                                  Brăzdează cuprinsul, speranţa neînfrântă,
                                                                             Altarele sfinte-n biserici cuvântă
                                                                        Lumina din suflet străluce intens.
 
                                                                        Limba română dintru vechi răstigniri
                                                                             Îşi cere obolul din cronici de taină,
                                                                                  – Popor de jertfă, prinde-ţi la haină
                                                                                       Iarăşi mândria cu imne-n simţiri.

 

Ioana Bocicu - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

     Ioana BOCICU

           România 

                                                   Melancolie
 
                          Suntem fiii Moldovei, țara noastră sfântă.
                               Suntem fii din oastea lui Ștefan cel Mare,
                                    Dar Ștefan nu-I, să-și vadă Moldova ciunțită,
                                         Nici să ne vadă copiii plângând la hotare.
 
                                              Ne plângem neamul cel rămas departe.
                                                   Plânge și Ștefan din al său mormânt,
                                                        Plâgem după toate rudele înstrăinate,
                                                             După Basarabia, frumosul nostru ținut.
 
                                                                  Basarabie țară iubită, ai fost blestemată,
                                                                      Ești parte din Moldova, ești parte din noi,
                                                                          De destinu-ți crud ai fost sacrificată...
                                                                              Dar cu orice preț te vom aduce-napoi.
 
                                                                                                              Nu mai crezi în nimeni țară dragă,
                                                                                                         Nu mai crezi că vom trăi din nou ca frații,
                                                                                                    Ai sperat mereu în fire ce ne leagă...
                                                                                               Dar nu mai crezi în jurământ făcut de alții.
 
                                                                                          Plânge Moldova lui Ștefan cel Mare
                                                                                     Cu lacrimi grele de foarte mulți ani,
                                                                                Plânge dorul nostru pe vechile hotare.
                                                                           Unde ești Ștefane, să-i distrugi pe dușmani.
 
                                                                      Bucovinei noastre, tu i-ai dat renume,
                                                                 Și-ai sfințit-o, zidind în ea, mănăstiri,
                                                            Acum e loc de pelerinaj și rugăciune,
                                                       Iar frumusețea ei, încântă mii de priviri.
 
                          Trăiește-n Bucovina, neamul nostru sfânt,
                               de-aici s-au ridicat, demult oameni cu har,
                                    Eminescu cu-al lui Luceafăr, aicia s-a născut

                                          Și tot de-aici se-aude jelind… Porumbescu, amar.

Ioana Conduraru - Antologia „Poeți și prozatori români în Regal eminescian” - ediția 2020

     Ioana CONDURARU

               România                                 NEIUBIREA

 
                                                                   Neiubirea, neiubirea,
                                                                        Aduce dezamăgirea
                                                                             Și plâng îngerii în zori
                                                                                  Printre petale de flori.
                                                                                       Catedrale sunt pustii,
                                                                                            Sfinții-s triști în sihastrii
                                                                                                 Arzând în candele iubirea
                                                                                                      Simțind iar dezamăgirea.
 
                                                                                                       O Iisuse, Domnul meu,
                                                                                                  Rătăcind caut mereu,
                                                                                             Dragostea psalmului sfânt
                                                                                        Și iubirea din cuvânt.
                                                                                   Însă totu-i amăgire
                                                                              Găsind multă neiubire.
                                                                         Oameni reci, indiferenți,
                                                                    Fiind Doamne, repetenți,
 
                                                                    La cuvântul dăruire,
                                                                         Căci nu știu că-i fericire,
                                                                              Se găsește doar iubind,
                                                                                   Fiecare om pe rând.
                                                                                        Neiubire, întristare
                                                                                             Pustiește omul care,
                                                                                                  Nu pune suflet în fapte
                                                                                                       Și o mare de dreptate,
 
                                                                                                        Negăsind acea virtute
                                                                                                   Care te învață multe,
                                                                                              Iară drumul spre iubire,
                                                                                         Are glod, are și spini.
                                                                                    Și oricât și-ar dori omul,
                                                                               Trecător e precum pomul.
                                                                          Deci iubiți,

                                                                     De vreți să fiți fericiți.