Iacob ONIGA
România
„Ti-oi aldui”!
Mama bună, Palaghia şi tata
bun, Gheorghe, locuiau într-o casă situată undeva lângă „drumul ţării”, adică
lângă drumul principal care trece prin mijlocul localităţii şi face legătura
între satele Rogoz, în partea de sud a Lăpuşului şi Strâmbu Băiuţ, în partea de
nord a comunei noastre. Ca să ajung la ei trebuia să o iau pe jos din Hândal,
unde stăteam noi, să trec o punte peste râul Lăpuş, ce se afla undeva, mai sus
lângă moara lui Ion a Alesî Morariului şi apoi, pe o cărare ajungeam la drumul
principal. Altădată, treceam râul pe undeva mai jos, pe lângă lăptăria lui
Comedieşu, aproape de centrul satului, peste nişte bolovani imenşi aşezaţi din
loc în loc de-a latul apei, peste care săream ca şi căprioarele ca să nu mă ud.
Făceam cam vreo jumătate de
oră până la ei, fiindu-mi mai mare dragul să-i vizitez, fiindcă pe întreg
parcursul drumului vedeam tot felul de oameni, care mai de care, pe care, pe la
noi prin Hândal, nu-i văzusem niciodată. Nu ştiu ce găseam la ei, dar mi se
păreau interesanţi. Mergând aşa, de unul singur aveam vreme să-mi mai întorc
din când în când capul spre înapoi pentru a vedea de unde vin eu şi cine mă mai
„urmăreşte”, adică cine mai vine înspre direcţia în care mă îndreptam. Poate
că, în subconştient, îmi păzeam pielea de nişte pericole imaginare pe care toţi
copiii şi le închipuie. Câteodată mă mai opream din drum şi o vizitam şi pe
mătuşa Marie, sora mamei, căsătorită cu unteşu Grigore, zis a lui Raos ce
stăteau şi ei lângă „drumul ţării”, aproape de Dâmbu Hamorului. Să nu mă întrebaţi
de ce i se spunea aşa, că nu ştiu ce să vă zic.
După ce mă jucam ceva vreme cu
verii mei, îmi continuam drumul până la mama bună. Uitasem să vă spun că
împreună cu bunicii mei mai locuia şi unteşu Grigore, fratele mamei cu soţia sa
Dote şi fiica lor Palaghia, cu câţiva ani mai mare decât mine. De fiecare dată
mama bună mă aştepta cu mâncare gătită că-i eram tare drag. Sentimentele erau
reciproce, pentru că ea mi se întruchipa ca şi Maica Sfântă a lui Iisus. Era o
femeie credincioasă, bună la suflet şi cu o voce blândă, zâmbind în permanenţă
atât cu gura sa mică, dar mai ales cu ochii săi frumoşi de un albastru izvorât
parcă din infinitul cerului nesfârşit.
Unteşu Grigore era un om
aparte, cu o personalitate pronunţată, preocupat de maşinăriile vremii aceleia,
adică de tractoare, trailăre, funiculare şi alte asemenea necesare exploatării
lemnului din zona Băiuţului şi a Poienii Botizei. Îmi plăcea de el că era
perseverent, urmând ulterior nişte cursuri de specializare în manevrarea
motoarelor de care aminteam mai sus.
Într-o zi, ştiind că are în
şură o bicicletă aproape nou-nouţă, l-am rugat să mă ajute să învăţ a merge cu
aceasta, profitând de faptul că eram adoratul bunicii. La început s-a cam
împotrivit, însă la insistenţele mami bune a cedat, dându-mi primele lecţii,
ţinând bicicleta cu ambele mâini de şaua acestuia ca să nu cad. A petrecut cu
mine cam vreo trei ore după care, văzând că am „aptitudini” m-a lăsat în voia
sorţii, atenţionându-mă însă să am grijă să nu-i stric iosag de bicicletă. După
ce m-am văzut liber, m-am lăsat în voia ei care, îndreptată spre înjosul
drumului, prindea viteză din ce în ce mai mare, ajungând aproape de Dâmbu
Hamorului. Datorită rapidităţii şi spiritului de autoprotecţie, am virat spre
dreapta sperând să mă opresc, fără să-mi dau seama că, chiar pe acea parte era
un şanţ adânc de vreo trei metri. Nu mi-am mai amintit nimic din ce mi s-a
întâmplat, însă când mi-am revenit eram pe fundul şanţului, julit tot din cap
până-n picioare iar bicicleta, de acum îndoită în două, era călare peste mine.
Nu ştiu câtă vreme am stat în şanţ, dar la un moment dat, printre lacrimi de
durere l-am văzut pe unteşu Grigore pe marginea şanţului, făcându-mi semne
disperate să ies de acolo, fiindcă el nu avea cum să coboare.
Cu chiu cu vai, şontâc-şontâc,
am ieşit din şanţ trăgând după mine ce mai rămase din biata bicicletă. Mânios
din cale-afară şi roşu ca racul la obraz, unteşu mi-a strigat:
- „Amu ti-oi aldui de nu ti
vide, nieruşânatule ce eşti. Da nu ţ-am zâs să nu meri tare şî să ai grijă?”
După ce mi-a „ars” vreo două
după cap, cu palma sa cât o lopată, am luat-o încet, încet către casă, uitând
de rănile ce le aveam şi lăsându-l pe unteşu cu fosta sa bicicletă, adică cu
nişte ţevi îndoite, înjurând pe marginea drumului. După aceea, câteva săptămâni
nu-mi mai vizitasem bunicii, iar acum nu-i mai vizitez de loc.
Sunt dincolo de nori!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu