România

România

joi, 23 mai 2019

„Ti-oi aldui”! - Iacob Oniga

    
Iacob ONIGA
România


                

                                                                              „Ti-oi aldui”!

Mama bună, Palaghia şi tata bun, Gheorghe, locuiau într-o casă situată undeva lângă „drumul ţării”, adică lângă drumul principal care trece prin mijlocul localităţii şi face legătura între satele Rogoz, în partea de sud a Lăpuşului şi Strâmbu Băiuţ, în partea de nord a comunei noastre. Ca să ajung la ei trebuia să o iau pe jos din Hândal, unde stăteam noi, să trec o punte peste râul Lăpuş, ce se afla undeva, mai sus lângă moara lui Ion a Alesî Morariului şi apoi, pe o cărare ajungeam la drumul principal. Altădată, treceam râul pe undeva mai jos, pe lângă lăptăria lui Comedieşu, aproape de centrul satului, peste nişte bolovani imenşi aşezaţi din loc în loc de-a latul apei, peste care săream ca şi căprioarele ca să nu mă ud.
Făceam cam vreo jumătate de oră până la ei, fiindu-mi mai mare dragul să-i vizitez, fiindcă pe întreg parcursul drumului vedeam tot felul de oameni, care mai de care, pe care, pe la noi prin Hândal, nu-i văzusem niciodată. Nu ştiu ce găseam la ei, dar mi se păreau interesanţi. Mergând aşa, de unul singur aveam vreme să-mi mai întorc din când în când capul spre înapoi pentru a vedea de unde vin eu şi cine mă mai „urmăreşte”, adică cine mai vine înspre direcţia în care mă îndreptam. Poate că, în subconştient, îmi păzeam pielea de nişte pericole imaginare pe care toţi copiii şi le închipuie. Câteodată mă mai opream din drum şi o vizitam şi pe mătuşa Marie, sora mamei, căsătorită cu unteşu Grigore, zis a lui Raos ce stăteau şi ei lângă „drumul ţării”, aproape de Dâmbu Hamorului. Să nu mă întrebaţi de ce i se spunea aşa, că nu ştiu ce să vă zic.
După ce mă jucam ceva vreme cu verii mei, îmi continuam drumul până la mama bună. Uitasem să vă spun că împreună cu bunicii mei mai locuia şi unteşu Grigore, fratele mamei cu soţia sa Dote şi fiica lor Palaghia, cu câţiva ani mai mare decât mine. De fiecare dată mama bună mă aştepta cu mâncare gătită că-i eram tare drag. Sentimentele erau reciproce, pentru că ea mi se întruchipa ca şi Maica Sfântă a lui Iisus. Era o femeie credincioasă, bună la suflet şi cu o voce blândă, zâmbind în permanenţă atât cu gura sa mică, dar mai ales cu ochii săi frumoşi de un albastru izvorât parcă din infinitul cerului nesfârşit.
Unteşu Grigore era un om aparte, cu o personalitate pronunţată, preocupat de maşinăriile vremii aceleia, adică de tractoare, trailăre, funiculare şi alte asemenea necesare exploatării lemnului din zona Băiuţului şi a Poienii Botizei. Îmi plăcea de el că era perseverent, urmând ulterior nişte cursuri de specializare în manevrarea motoarelor de care aminteam mai sus.
Într-o zi, ştiind că are în şură o bicicletă aproape nou-nouţă, l-am rugat să mă ajute să învăţ a merge cu aceasta, profitând de faptul că eram adoratul bunicii. La început s-a cam împotrivit, însă la insistenţele mami bune a cedat, dându-mi primele lecţii, ţinând bicicleta cu ambele mâini de şaua acestuia ca să nu cad. A petrecut cu mine cam vreo trei ore după care, văzând că am „aptitudini” m-a lăsat în voia sorţii, atenţionându-mă însă să am grijă să nu-i stric iosag de bicicletă. După ce m-am văzut liber, m-am lăsat în voia ei care, îndreptată spre înjosul drumului, prindea viteză din ce în ce mai mare, ajungând aproape de Dâmbu Hamorului. Datorită rapidităţii şi spiritului de autoprotecţie, am virat spre dreapta sperând să mă opresc, fără să-mi dau seama că, chiar pe acea parte era un şanţ adânc de vreo trei metri. Nu mi-am mai amintit nimic din ce mi s-a întâmplat, însă când mi-am revenit eram pe fundul şanţului, julit tot din cap până-n picioare iar bicicleta, de acum îndoită în două, era călare peste mine. Nu ştiu câtă vreme am stat în şanţ, dar la un moment dat, printre lacrimi de durere l-am văzut pe unteşu Grigore pe marginea şanţului, făcându-mi semne disperate să ies de acolo, fiindcă el nu avea cum să coboare.
Cu chiu cu vai, şontâc-şontâc, am ieşit din şanţ trăgând după mine ce mai rămase din biata bicicletă. Mânios din cale-afară şi roşu ca racul la obraz, unteşu mi-a strigat:
- „Amu ti-oi aldui de nu ti vide, nieruşânatule ce eşti. Da nu ţ-am zâs să nu meri tare şî să ai grijă?”
După ce mi-a „ars” vreo două după cap, cu palma sa cât o lopată, am luat-o încet, încet către casă, uitând de rănile ce le aveam şi lăsându-l pe unteşu cu fosta sa bicicletă, adică cu nişte ţevi îndoite, înjurând pe marginea drumului. După aceea, câteva săptămâni nu-mi mai vizitasem bunicii, iar acum nu-i mai vizitez de loc.

Sunt dincolo de nori!   

                                                            

duminică, 5 mai 2019

Porumbei - Geo Vuici

Geo VUICI - România



                                          PORUMBEI 

                                        Tu, cred că toamna,
                                             A ucis primăvara,
                                                 Cupidon îmi pare c-a pierit!

                                                      Anul trecut greierii
                                                           Se întreceau
                                                                În baliverne de amor...

                                                                     s-avem răbdare,
                                                                          Săgetile iubirii prea tocite,
                                                                               Nu pot pătrunde printre ploi...
                                                                                    gândurile noastre fără spor...

                                                                                         De pierdut, pierde toată lumea,
                                                                                              Şi oamenii, din lăcomia lor,
                                                                                                   Plâng cioatele,primăvară veştedă,
                                                                                                        Ce trist decor!





                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Votul rușinii - Iulică Țenea









Iulică ȚENEA
    Australia



                                                                           VOTUL RUȘINII

                                                                        Suntem flămânzi, nefericiți,
                                                                             sufletul ni-e de amanet,
                                                                                  votul acesta al rușinii
                                                                                        este mizer și nu-i secret.

                                                                   Suntem trecuți pe lista neagră
                                                                   corupți și plini de lașitate
                                                                   trăim pe brânci, la întâmplare
                                                                   și nu știm ce-i aia dreptate.

                                                                                  Nu vom fi liberi niciodată
                                                                                       atâta timp cât nu luptăm
                                                                                            cu caracatița din apă,
                                                                                                  ce din puterea noastră-i dăm.

                                                                        Vă-nghesuiti în fața urnei
                                                                        mândri că sunteți importanți
                                                                        dar picurați prin vot mândria
                                                                        și-o dați acelor depravati.

                                                                   Voi, orbi și surzi, nepăsători,
                                                                        călcând destinul în picioare,
                                                                             acest pământ plin de lumină
                                                                                    n-a fost și nu e de vânzare.




Îngână-mi, mamă - Viorica Toaca Osipova










                                                       Viorica TOACA OSIPOVA
                                                             Republica Moldova 


                                                      ÎNGÂNĂ-MI, MAMĂ…

                                                        Îngână-mi, mamă melodia,
                                                             Venind în somnu-mi noaptea
                                                                  Ce o îngânai în copilărie,
                                                                       Îngână-mi, mamă-n șoaptă.

                                                                                                 Văd cum lumina se strecoară
                                                                                            În odaia caldă și întunecată
                                                                                       Prin fereastră, ca odinioară,
                                                                                  Mă privește luna-ngândurată.

                                                         Pune-mi, mamă brațul drept
                                                              Sub capul meu îndurerat
                                                                   Să fug de gânduri tot încerc,
                                                                        Vreau să uit ce m-a întristat.

                                                                                                  Cuprinde-mă la pieptul tău,
                                                                                              Simțindu-mă mică infantă
                                                                                         Să nu știu de griji și rău,
                                                                                    Să fiu din nou copila alintată.

                                                         Plecată ești - stea printre stele
                                                              Din ceruri ascultă-mi ruga mea,
                                                                   Îngână-mi melodia copilăriei mele
                                                                        Eu am rămas ș-acum fetița ta.


sâmbătă, 4 mai 2019

Pădurea română - Iacob Oniga









                                                                                              Iacob ONIGA
                                                                                                  România

                                   
                                                 PĂDUREA ROMÂNĂ


                                Îi cer iertare pădurii,
                                     Eu n-am omorât niciun copac,
                                          Şi m-am împortrivit, din răsputeri, urii,
                                               Care mi-a spus să tac.

                                                    Eu n-am ucis nicio frunză,
                                                         Chiar căzută la pământ,
                                                              Este pentru mine o veşnică muză,
                                                                   Ce am iubit-o şi-n gând.

                                                                    Eu n-am frânt tinere vlăstare
                                                               Din codru sau de altundeva,
                                                          Le-am vrut pe toate-n picioare,
                                                     Aşa cum îmi vreau viaţa mea.

                                                    Şi crengile le-am lăsat ca să crească
                                                         Departe de trunchiul fălos,
                                                              Căci toate-s minune cerească,
                                                                   Şi-un dar de la Domnul Hristos.

                                                                        La rădăcină, m-am oprit şi-am vegheat
                                                                             Dacă ploaia ajunge la ea,
                                                                                  Şi-n sinea mea, năuc, m-am întrebat:
                                                                                       Nu-i oare şi rădăcina mea?

                                                                                  Îi cer iertare pădurii,
                                                                             C-am cutezat despre ea să vorbesc,
                                                                        Când trebuia să mă rog doar naturii,
                                                                   În genunchi, pe-un pământ românesc.

                                                          Să nu ne iubim doar pe noi, să ne iubim şi aproapele,
                                                          adică natura, fiindcă fără ea n-am exista.
                                                                                                                                 (Iacob Oniga)


România înainte de 1989

În România se taie pădurile pe suprafețe întinse

Nicio zi fără tăieri ilegale în pădurile României


joi, 2 mai 2019

Paștele - Ludmila Maciuga










Ludmila MACIUGA
            Italia

                                   PAȘTELE

                              În ziua de Paște,
                                   Ziua are o aură nouă,
                                        Reflexe bolta renaște,
                                             Iar florile-s pline de rouă.

                                                  În aura zilei de Paște,
                                                       Luminițele ard în dimineață.
                                                            Dumnezeu se renaște,
                                                                 În ziua aceasta măreață.

                                                                      O liniște, în dimineața de Paște,
                                                                           Ne îmbracă în aură nouă,
                                                                                Ziua reflexe renaște,
                                                                                     C-o binecuvântare ne plouă.

                                                                                           În aura nopții de Paște,
                                                                                                Ca apele, curg Liturghiile,
                                                                                                     Aura liniște renaște.

                                                                                                          Se repetă, primăvara, Paștele.

Pictură în ulei - autor, Ludmila Maciuga






Furtuna - Luci Țunea (Luchy Lucia)











Luci ȚUNEA (Luchy Lucia)
             România

                                                                                 FURTUNA

  
                                                                      Întunecat,
                                                                           cerul era ca un câmp îndoliat,
                                                                                cu nori sumbri
                                                                                     ca niște munți de zăpadă și cenușă,
                                                                                          ce-l acoperiră într-o clipită,
                                                                                               era semn de furtună...
                                                                                                vântul, bezmetic,
                                                                                           umflându-se cu turbare,
                                                                                      spulbera totul în cale,
                                                                                 tunete și fulgere zăbrind cerul,
                                                                            intensifica violența furtunii
                                                                       cu și mai multă putere...
                                                                       și ploaia începe a erupe cu forță,
                                                                            se dezlănțuiește,
                                                                                 plesnind în față,
                                                                                      ca un sfârc de bici, tăioasă...
                                                                                           era ceva măreț, dar și înfiorător,
                                                                                                geamătul vijeliei se auzea clocotitor,
                                                                                                iar apa mării s-a și înnegrit,
                                                                                           ca plumbul topit
                                                                                      cu zdrențe de spumă stropit,
                                                                                 și începură să țâșnească
                                                                            valuri mici, apoi mai mari,
                                                                       umflându-se și spărgându-se
                                                                       de stâncile de pe mal.
                                                                            Brusc, așa cum a izbucnit,
                                                                                 furtuna s-a potolit
                                                                                      și ploaia a stat lăsând cerul
                                                                                           ca lacrima de curat...
                                                                                                iar razele de soare, zâmbitoare,
                                                                                                se oglindesc în albastra mare
                                                                                           țesând brâuri lucitoare,
                                                                                      ca niște mărgăritare
                                                                                 Este o priveliște fascinantă,
                                                                            ce pe retină rămâne ca pictată!





Gastronomie - Mady Ivănescu









Mady IVĂNESCU
        România


                                           GASTRONOMIE


                                                 Am să te răsfăț,
                                                     așa cum ploaia
                                                          alintă
                                                               petalele însetate
                                                                    ale florilor,

                                                                         Voi pune în bucate
                                                                               aroma anotimpurilor,
                                                                                    și ierburi descântate
                                                                                         culese-n zori de zi.

                                                          În prăjituri
                                                               voi folosi
                                                                    nectarul zeilor
                                                                         cules
                                                                              de pe buzele tale.

                                                                                   Vom bea vinul alb
                                                                                         al nemuririi
                                                                                              din cupe de flori,
                                                                                                   apoi vom privi
                                                                                                        reflexia iubirii.


miercuri, 1 mai 2019

Aici - Tamara Tomiris Gorincioi










Tamara Tomiris GORINCIOI
           Republica Moldova


                                                         AICI

                     Ating uşor cerul, un abur albastru mă mângâie,
                         E aerul cetăţii îmbălsămat de taină şi tămâi
                              O catedrală siderală sunt munţii de rouă şi uimire
                                   E Dacia ce răsare cu dacii reîntorşi din veşnicie
                                        Într-un alai de floare de magnolii cobor din cer mirese
                                             Surori ale lui Zamolxe, cu rang înalt de preotese
                                                  În liturghia serii aud cazanii cu parfum de vis
                                                       Aud cum bate clopot şi plouă pe crucea lui Iisus.
                                                            L-am răstignit şi L-am vândut lui Iuda pe Dacul-zeu
                                                                 Prorocul născut în Dacia, trimis de Dumnezeu.
                                                                      A reînviat din moarte şi dacii exaltaţi au zis, Îi Sus
                                                                           În limba veche dacă, în limba mamă vorbită de Iisus.
                                                                             Şi azi îl mai împroşcaţi cu pietre şi îl răniţi cu spini,
                                                                        Voi ce v-aţi făcut idoli şi icoane din împăraţi străini.
                                                                    Iisus ne va ierta păcatul şi ne va striga din munţi,
                                                               Să spunem lumii că suntem daci, de timp cărunţi
                                                          Aici e ţara sfântă şi doinele-s hrisoave, 
                                                    Aici e vatra Geei ce vine din balade.