România

România

vineri, 2 noiembrie 2018

Antonela Stoica - „Scriitori români, uniți în cuget și simțiri, la CENTENARUL MARII UNIRI”, Antologie literară













Antonela STOICA
         Germania

Antonela Stoica s-a născut în oraşul Câmpulung Muscel, jud. Argeş.
În 1989 s-a mutat în Statele Unite ale Americii,
unde a petrecut 26 de ani, cea mai mare parte din viața ei.
Este căsătorită şi are un fiu.
Din 2015 Antonela locuieşte în Germania.
Studii:
Colegiul Național Carol I, Câmpulung Muscel
Hunter College New York
Fairfield University, Limba şi Literatura Engleză, Compoziție şi Proză, Scriere Creativă
HB Fine Arts Studio, New York City
New York State Ivy RE Law/ Notary and Brockerage Academy
Berlitz International Institute, Washington D.C.
Debut Literar în limba Română:
-      Revista online „Confluențe Literare”, 2016
-      Revista ProDiaspora, Germania, 2016
Antologii:
-  Literatura din  Călimară, Volumul I, Editura Scriitorilor, 2017
-  Damele metaforei, „eCREATOR”,  Editura Ceconi, 2017
- Surâsuri înlăcrimate: „Fel de fel de stihuri”, Editura KitCom, 2017
- „Poeți și prozatori contemporani în Regal eminescian”, Editura Edithgraph, 2018
Premii pentru publicații în limba română:
- Premiul I, la Concursul de Poezie ProDiaspora, cu „Iubirea-ți indecisă”, Germania, 2016
- Premiul de Excelență al revistei „Amprentele sufletului” și medalie, pentru cele mai frumoase creații literare cuprinse în antologia „Poeți și prozatori contemporani în Regal eminescian”, București, Palatul Parlamentului, 8 iunie, 2018
Volume de poezii:
    -  „PUNTE SPRE ANDROMEDA”, Editura Diaspora,
Vrancea/Roma, Mai 2017
-  „ALUNGAȚI DIN DESTIN”, Editura Universitaria, Craiova, 2018
- „SPIRIT SACRU”, Editura Minela, 2018, lansată la Roma în 21 iulie 2018.



                                                                  





                                                                      DESCÂNTUL FLORILOR DE IE


                                                     Țesută din Poeme de Iubire, Ia mea, din Dragoste și Dor,
                                                     Flori de Suspin, Spirit Nemuritor, cu multă Pierdere și Regăsire.
                                                     Marele Lup Alb Divinul, veghind cu ochi focoși,
                                                     Dacii mei dârji, iubindu-se ca Frații,
                                                     Dăinuind etern prin lumi de Constelații,
                                                     din Stele coborâți, oameni frumoși.

                                                     Un Geniu Pur, atotUniversal renaște sfânt, din Florile-mi de Ie,
                                                     Regele Decebal, mândră efigie şi miedul sacru, din aurit pocal.
                                                     Sunt Flori de mii de ani de suferință, lupte crâncene, dureri și Glorie
                                                     A noastră zbuciumată Istorie, de neînvins Mândrie, Biruință.

                                                     Zilele-n nescrise Calendare, Cuvintele, ca pietre nestemate,
                                                     Zânele din păduri neumblate, descifrând avid Misterele Solare.
                                                     Cu duhuri, în pietrele din Râuri, Sânziene, ce deschid ceruri cu șoapte,
                                                     Focurile sacre aprinse-n câmp, în noapte.

                                                     Iele învârtind Hore dezmățate, Mesaj milenar, ale Ciocârliei cânturi...
                                                     Spiritul lui Zamolxe, totem printre Gânduri, în Carpații cu crestele-nghețate
                                                     Și pe ziduri reci, de Timp înverzite...
                                                     Din ape, sclipind diamantin, Izvoare, de bei un strop, devii Nemuritoare;
                                                     La Fețele Albe, Legende sunt trezite.

                                                     În Florile de Ie păstrăm Identitatea, cu Floarea Vieții din fiecare Cruce,
                                                     În Soare Geto-Dacic, ce-n Iia mea străluce şi-n Sarmisegetuza Regia, cetatea.
                                                     Geto-Dacule, ești Dorul meu Sublim, îți sunt un Vis, Enigmă și Destin

                                                     Iubind, sub Cerul Daciei Divin!


                                                                   COLUMNĂ SFÂNTĂ


Cu tot cutremurul din Vers ce plânge,
     Cu Poezia, fremătând în sânge,
          Precum o Zână-ngenuncheată-n nea
               Asa să simți, etern, Iubirea mea!

                   Când știi că viața-ți şade la răscruce
                        Iar trupul doare, nu mai poate duce,
                             Când devastat implori o dezlegare,
                                  Iubirea mea să-ți fie alinare.

                                        Când vrei să fugi unde-ncotro îți vine,
                                             Iar Clipa sfâşie bucăți din tine,
                                                  Când Timpul înapoi să-l dai ai vrea,
                                                       Să simți cum te-ntregesc, Iubirea mea.

                                                             Înveşmântați cu crezuri demodate,
                                                                  În templele de Soare luminate,
                                                                       Zalmoxe ne descântă de pe-o stea
                                                                            Să simți în inimă arzând Dragostea mea.

                                                                                 Din cer cu noaptea pe aripi, cad îngeri
                                                                                 La Roma-n ruine se topesc înfrângeri...
                                                                                 Dacă mândria-mi moare sub atac,
                                                                                 Într-o Columnă sfântă mă prefac!



                                                                             VIAȚA ȘI VISUL BUCOLIC


Iubite, privește, din Poem mă desprind,
     Mă înec într-un vers, mă complac nemurind.
          Genunchii-mi lipiți se-odihnesc pe-a ta tâmplă...
               Vecinii de rugi ne bârfesc... se întâmplă.

                    Îți intru sfioasă-n biserica minții
                         Mă-nchin la icoane, să-ți aflu părinții
                              Aștept miruitul în “rândul” simbolic...
                                   În spate-mi stau Viața și Visul bucolic.

                                        Târcovnicul cântă...ce tânăr i-e tonul!
                                             Un ochi la psaltire, un ochi -telefonul-
                                                  Sunt Viață și moarte-ngropate în slujbă...
                                                       Răsună din clopot Pădurea și-o drujbă.

                                                                                             Credința se cerne...eternă, cuminte
                                                                                         Mi-alunecă stins lumânari prin Cuvinte,
                                                                                    Iar ceara îmi pică, letală, pe fustă,
                                                                               Croită pe trupu-mi, de-o minte îngustă.

                                                                           Din fum de icoane paloarea tresare
                                                                      Săraci șterg podeaua cu lacrimi amare...
                                                                 O mierlă-și hrănește puiuții cu pilde,
                                                            În Râu își aruncă născuții, Matilde.

                                                       Azi cânt în biserici prin Munții de piatră,
                                                  Mă-înec cu vreo pită uitată pe vatră,
                                             Sorb vinul din Graal… mă bântuie sfinții
                                        Și urlu la Lună cu Lupii, părinții.

              

                                   NINGE-N PLINĂ VARĂ

Ninge-n plină vară, ninge Dor pe creste,
     Strălucesc Carpații-n fugerări de nea...
          Marea e-nghețată ca într-o poveste
               Ninge cu tristețe peste Țara mea.

                    Ninge cu mândrie, ninge cu durere,
                         Pașii noștri rabdă plânși și-nstrăinați
                              Ninge peste Nistru, ninge în tăcere
                                   Sângerează Doru-n suflete de frați.

                                         Ninge peste vise, peste Limba noastră
                                              Cea înstrăinată, dincolo de Prut...
                                                    Ninge cu armate, granița-i rusească
                                                         Sânge-i trupul Țării ciopârțit, durut...

                                                               Se trezesc strămoșii-lupi să ne-mpresoare
                                                                    Ninge cu speranță peste-a noastră Țară
                                                                         Ne-adunăm în Vortex, să clădim altare…
                                                                              Cu fulgi tricolori, ninge-n plină vară.




                               ANĂ, ANĂ, SARE-N RANĂ

Azi m-am dezbrăcat de patimi, de durere și de lacrimi și ți-am spart în opt
oglinda, reflectând iluzii-n tinda preschimbată-n râu de lacrimi.

M-am zidit de bunăvoie, sclava Dorului avid, în minciuna unui zid, înălțat fără
speranță, pe o Mare de distanță, înecând Arca lui Noe.

Fără aripi doar subzist, c-am crezut în mieri de vorbe și-n ispite evazive, alintări
persuasive, ca săgețile din tolbe, otrăvite și letale, ținta gândurilor tale
complicate și livide, ce-nviau Cariatide... cum să pot eu să rezist?

Tu-ntr-o ființă te-ai ascuns, precum lutul într-o cană; Numai gânduri reci,
păgâne, muribund să îmi îngâne alintări la Răsărit, dintr-o oază, în genune,

unde Timpul s-a oprit: „Ană, Ană, sare-n rană.... ai murit, dar nu-i de-ajuns”!

                        

       






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu