România

România

sâmbătă, 30 iunie 2018

Scriitori contemporani - Emil DINGA, Scuzați, sunt doar în trecere - proză scurtă (partea II-a)











Emil DINGA - România


Scenă 1 (2) (Măturătorul de străzi)

     Imediat după ora prânzului fusese convocat la o ședință fulger ținută la primăria de sector unde era angajat, împreună cu toți ceilalți 24 de măturători de străzi (denumirea oficială a acestei ocupații era, desigur, alta, împopoțonată și festivă, ca o femeie cu gusturi vestimentare îndoielnice). Șeful direcției din primărie, de care aparținea această activitate, era un ins supraponderal, permanent transpirat, care vorbea tare și, în timp ce vorbea, bălăngănea aiurea brațele, fără nici o legătură semantică cu cele spuse. Le repeta aceleași lucruri ca la fiecare început de săptămână, așa că nici măcar nu-și mai amintea ce le spusese. Apoi se împrăștiaseră, pe jos, cu uneltele specifice (acum aveau în dotare niște utilaje impresionante, multifuncționale de măturat-răzuit-încărcat-îndesat și transportat, importate, ceea ce, pe de o parte, le ușura cu adevărat treburile iar, pe de altă parte, le dădea un aer de echipă de intervenție de elită, numai bună să facă obiectul admirației civice), fiecare pe zona de străzi care le fusese arondată cu ani în urmă. Ideea permanentizării arondării străzilor pe echipe era o idee managerială excelentă, deoarece responsabiliza: îți faci azi bine treaba, mâine vei avea mai puțină treabă. În plus, se stabileau și unele apropieri, cele mai multe tacite și complice, dar, uneori, și explicite, între ei și locuitorii „locali”. Uniformele care făceau parte din dotare erau, și ele, de natură să confere armatei de salubrizare o prestanță aparte. Fiecare șef de echipă (echipa era formată din trei oameni) avea în dotare și un telefon mobil pe care îl ținea mai tot timpul în mână, aiurea, deși comunicările primite prin telefon abia de se numărau pe degetele unei singure mâini în decursul unei zile (posesorul modernului instrument nu avea permisiunea să-l folosească decât pentru a anunța situații ieșite din comun sau situații de urgență întâlnite în exercițiul funcțiunii și pe care nu știa sau nu putea să le rezolve singur).
     Era început de toamnă și deja, cu fiecare zi mai mult, străzile pe care echipa lui le avea în administrare se umpleau de frunzele copacilor, prea slăbite pentru a se mai putea ține de ramuri, mai ales că vântul era mai puternic acum. În timp ce le strângea cu mătura din dotare pe cele deja căzute în cursul zilei, urmărea cu privirea câte o frunză căreia îi venise rândul să moară. Era o priveliște care i se părea de o mare gravitate, deși, desigur, în același timp, zeci și sute de alte frunze cădeau în același fel, în apropiere sau mai departe, ca și pe toate celelalte străzi. Căderea în masă a frunzelor nu i se părea impresionantă, dar urmărirea călătoriei unei singure frunze, de pe ramura unde s-a născut și pe care nu a părăsit-o niciodată și până pe caldarâmul cenușiu al străzii, îi stârnea gânduri învălmășite, de fapt, mai degrabă începuturi de gânduri întrerupte permanent de începuturi ale altor gânduri (îi veni în minte o analogie cinică, parcă Stalin sau un acuzat nazist la Tribunalul de la Nürnberg, nu mai ținea minte bine, spusese că moartea câtorva oameni este o tragedie, pe când moartea unui milion este o simplă cifră statistică). Iată o frunză care, după un mic zbucium sub răsuflarea vântului subțire și rece, se desprinde, ca sub imperiul unei mari ușurări, de mica rămurea dintr-un tei maiestuos. Cade foarte încet, ca într-un film rulat cu încetinitorul, plutind și răsucindu-se în aer. Nu era un dans, pentru că nu avea nici ritm și nici așa-numitele motive ciclice ale mișcării, specifice dansului. Căderea frunzei era secvențială, ca și un dans, dar secvențele erau unice și nu se repetau. Acea cădere era, mai degrabă, o poveste. Da, mai degrabă o poveste, căci povestea este, și ea, secvențială fără să-și repete secvențele. Așadar, frunza aceea, în căderea ei unică, definitivă, inerentă, inevitabilă, însingurată, tristă, liniștită, neauzită, spune o poveste. Se aplecă pentru a putea trage frunzele vechi aflate sub mașina parcată pe carosabil (problema locurilor de parcare în oraș a rămas nerezolvată, deși toți primarii care au condus administrația orașului au câștigat voturile șoferilor și ale familiilor și prietenilor lor promițând să rezolve această problemă). Încărcă lopata ergonomică cu micul morman de frunze strânse deja și descărcă încărcătura în tomberonul care făcea parte din utilajul de serviciu, căruia îi spunea, în glumă, strung. Apelativul de strung nu era chiar aleatoriu, deoarece, înainte de evenimentele din 1989, pe care unii le numeau revoluție, iar alții lovitură de stat (niciodată nu a înțeles de ce cele două etichete sunt considerate atât de radical diferite), fusese strungar de categorie maximă într-o mare uzină de utilaj greu. Cum uzina a fost falimentată de propriii manageri (la înțelegere cu șefii de sindicat, de altfel), fiind vândută ca un morman de fiare vechi (expresia „morman de fiare vechi” făcuse epocă după ce chiar un prim-ministru în funcție o folosise cu privire la starea industriei naționale), practicase, un timp, taximetria. Firma de taximetrie unde era angajat a dat și ea faliment, neputând să facă față firmelor-fantomă de taximetrie care practicau un dumping deșănțat, posibil ca urmare a evaziunii fiscale pe care o făceau sub protecția inspectorilor guvernamentali de resort. Cum calificările lui nu se mai cereau nicăieri, în cele din urmă a acceptat un post la direcția de salubritate din cadrul primăriei. În felul acesta, a căpătat din nou un „strung”. Puse la loc capacul tomberonului și-și îndreptă din nou privirea în sus. Frunzele continuau să cadă. I se părea ciudat că această cădere era, parcă, aceeași, reluată neîncetat (aceeași senzație o încerca și pe malul râului din localitatea de baștină, situată la câțiva kilometri de oraș – apa care curgea liniștit, venind de după un cot al malului, reprezenta, parcă repetarea aceleiași scene, la nesfârșit; mai avea această impresie și atunci când ningea abundent și când, menținând privirea îndreptată spre cer, avea senzația unei repetări a aceleiași scene, iar și iar, scena unei invazii albe). Acum era o invazie galben-ruginie. Fixă o nouă frunză, chiar din momentul desprinderii ei ezitante de pe ramură. Frunza executa aceeași mișcare lentă, valsată, de parcă ar fi căzut printr-un lichid dens. Ușor răsucită (se gândi, instantaneu, că răsucirile frunzelor îngălbenite sunt echivalentul ridurilor la oamenii bătrâni), frunza folosea aerul pentru a pluti cât mai mult timp înainte de a-și pierde individualitatea în cearceaful de frunze deja așezate pe caldarâm. O ciudată propensiune spre anihilarea individualității, spre dizolvarea în gen, spre pulverizarea memoriei de sine. Se gândi, brusc, că aneantizarea nu înseamnă dispariție, poate reprezenta și mutarea individului în specie, sau mutarea speciei în gen. Moartea ca mutare, da, i se păru interesant. Oare nu asta au avut în intenție atâtea civilizații de mult dispărute când au inventat lumea de dincolo? Da, moartea poate fi o mutare. Dar, atunci, nu poate fi și invers? mutarea să fie o moarte? Cum adică, o moarte? Putem muri de mai multe ori? Din perspectiva mutării, desigur, putem muri de mai multe ori. Ca strungar, el a murit o dată. Ca taximetrist a mai murit o dată. Se minună de extraordinara ingeniozitate a celor vechi de a diminua (sau amortiza) grozăvia morții transformând-o într-o simplă mutare. Dacă ar fi fost poet poate ar fi scris un poem despre moartea ca mutare sau despre mutarea ca moarte. În tot timpul în care i-au trecut prin minte toate aceste nedumeriri (sau, mai degrabă, lămuriri), nu a pierdut din ochi frunza pe care o urmărea. Se gândi că frunza zbura, astfel, pentru întâia și ultima dată. Îi fusese sortit un singur zbor în viață, și acesta nu în sus, spre cer, asemenea păsărilor, ci în jos, spre pământ. Singurul ei zbor permis era zborul spre propria moarte. Se auzi pornirea motorului unei mașini care ieșea din parcare, în spatele său. Se dădu la o parte, doamna de la volan îl salută, cu o mișcare imperceptibilă a capului (de când refuzase, foarte stânjenit, să primească câțiva lei de la doamna respectivă, pe care i-i oferise fără nici o intenție de a-l jigni, în urmă cu vreo doi ani, când de-abia primise noul tronson de străzi în grijă, aceasta se purta cu el foarte respectuos și aproape întotdeauna i-o lua înainte în a-l saluta, cum a făcut și de această dată) și trecu mai departe. Îi răspunse ridicând, fără ostentație, mâna dreaptă și schițând un zâmbet slab spre oglinda retrovizoare, apoi luă utilajul și se întoarse la locul de unde plecase mașina, pentru a profita de ocazia de a putea strânge pe îndelete frunzele până atunci acoperite de mașină.
     Pe la capătul străzii trecu, preocupat, șeful de echipă. Șeful avea și el un utilaj identic cu al oamenilor din echipă și lucra cot la cot cu ei. Ținea în fața ochilor telefonul mobil deși nu-l sunase nimeni de când începuseră treaba și se îndrepta spre altă stradă dintre cele aflate în custodia echipei. Aruncă o privire spre el, mai avea vreo treizeci de metri până să termine și el strada pe care lucra, și-i făcu un semn din cap cu semnificația „hai, mai departe”. Îi răspunse ridicând mâna cu palma deschisă vertical, ceea ce însemna, într-un limbaj care se constituise tacit între ei, „imediat”. După calculele lui, îi mai revenea o singură stradă în afară de asta și termina pe ziua de azi. Odată cu începutul toamnei măturarea străzilor se făcea zilnic, desigur din cauza abundenței de frunze care se adunau în grămezi pe străzi. Întotdeauna s-a întrebat, de când lucra la noul loc de muncă, de ce ținem neapărat să strângem frunzele de pe străzi. Nu ar fi frumos ca străzile să se umple de frunze, să pășim pe ele, să le simțim moliciunea, ca un pat ademenitor, sub tălpi ?(desigur, ar trebui să umblăm și cu tălpile goale ca să avem asemenea simțiri). Se scutură de acest gând „naturist” și reveni la civilizație. Tomberonul era deja plin, îl îndesă cu lopățica prinsă lateral pe căruciorul care transporta întreaga instalație de salubrizare, în felul acesta îi ajungea până la capătul străzii unde, mergând la ralanti, dar mai mult stând cu motorul pornit, aștepta o mașină  a salubrității care prelua conținutul  tomberoanelor pline.
     Seara se apropia grăbită, de parcă voia să ajungă undeva și era în întârziere. Oare încotro se grăbea? Ideea de a mătura străzile seara le venise șefilor după ce constataseră că, în cursul dimineții, traficul de mașini era atât de intens încât reducea considerabil din ceea ce se numea productivitate. Așa încât se făcuse un calcul de eficiență și se decisese ca această activitate să se desfășoare seara. Desigur, cu excepția cazurilor speciale care apar iarna și când nu este posibilă nici o planificare a activității, ci totul se desfășoară ca reacție ad hoc la capriciile naturii. Descărcă tomberonul în mașina colectoare, apoi coti la stânga pe ultima străduță care îi revenea astăzi. Era o străduță liniștită, flancată pe ambele părți de copaci bătrâni care, fără regrete și fără bucurie, se dezbrăcau de frunzele care îi hrăniseră un sezon întreg. Aveau să hiberneze toată iarna, iar la primăvară aveau să nască altă generație de frunze și tot așa până când ei înșiși vor simți oboseala și se vor muta (iată o metaforă care, ca și la frunze, se obiectivează în fapt). La vremea respectivă, o altă echipă de la salubrizare va sosi, cu utilajele adecvate, și va tăia copacul. În locul său va fi plantat un copac tânăr care va relua întregul scenariu. Ciclicitatea aceasta, în care indivizii mor pentru ca specia să persiste, i se părea o invenție colosală a naturii. Particularul este sacrificat în favoarea generalului, dar tocmai prin asta, particularul este salvat. Probabil că aici este izvorul miturilor despre reîncarnare: frunzele mor acum pentru a renaște la primăvară, individul moare acum pentru a renaște în alți indivizi pe care specia, salvată prin moartea indivizilor, îi va izvodi perpetuu. Din păcate (sau, se răzgândi imediat, din fericire), noii indivizi nu au nici o legătură cu indivizii morți deja. Minunea vieții individuale constă în nerepetabilitatea ei, ba, mai mult și mai important, în conștiința nerepetabilității ei. Prin unicitatea noastră, prin singularitatea noastră, izbândim asupra efemerității noastre. Ultima străduță era un pic mai curată decât celelalte, așa că reuși s-o termine exact când luminozitatea zilei se deteriora perceptibil.  Ajunse la capăt și descărcă tomberonul, care nu era, de data aceasta, nici pe jumătate umplut. Colegii de echipă veneau și ei de pe străzile din jur și-și descărcau tomberoanele. Vorbeau încet, măsurat, despre modul în care-și vor petrece restul serii. Era aniversarea datei de naștere a unuia dintre ei și plănuiseră să meargă la un mic birt de lângă primărie, unde aveau să-și ducă, mai întâi, utilajele („strungurile”). Cu o zi înainte, în mare secret, șeful de echipă strânsese de la ceilalți colegi câte o mică sumă cu care cumpărase un cadou simbolic ce avea să fie înmânat sărbătoritului după câteva pahare de încălzire. Le spuse că mai întârzie puțin și vine și el. Ceilalți plecară, fără să-l salute, din moment ce se vor revedea.
     După ce ceilalți cotiră pe o stradă laterală, apucă utilajul și se întoarse pe strada pe care admirase covorul de frunze căzând, ca într-un zbor încetinit, pe caldarâmul care le primea, indiferent și răbdător. Merse până pe la mijlocul străzii, unde era un copac maiestuos, din care frunzele cădeau fără încetare. Ramurile copacului se întindeau, răsfirându-se, într-o parte până sub geamurile blocului de locuințe alăturat, iar, în partea cealaltă, până aproape de mijlocul străzii. Privi în sus, numărul frunzelor căzânde nu mai era așa de mare ca atunci când trecuse pe aici măturându-le, deoarece și vântul, odată cu sosirea serii, se mai potolise.  Urmări cu privirea câteva frunze în căderea aceea ca o narațiune, așa cum i se păruse cu câtva timp înainte, trecând de la una la alta. Oare frunzele, în această primă și ultimă călătorie, comunicau între ele? Și oare ce-și spuneau? Un sentiment de împăcare, nu fatalistă, nu, în nici un caz, ci acceptată din interior (împăcarea fatalistă nu vine, oare, din exterior?) părea să adaste în valul acela repetabil de frunze care pluteau, răsucindu-se și rotindu-se în aerul din ce în ce mai întunecat, spre o destinație necesară. Plasă „strungul” între două mașini parcate la marginea străzii, sări micul gărduleț viu care separa trotuarul de spațiul verde care se întindea până la zidul blocului de locuințe, și se așeză sub copac, direct pe frunzele așternute deja, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul solid, plin de încrețituri. Își încrucișă brațele pe piept, întinse picioarele în față, și-și lipi ceafa de trunchiul copacului. Prin fața ochilor treceau, parcă salutându-l, mirate să-l vadă acolo, frunzele care porniseră pe primul și ultimul lor drum. În păr, pe piept, pe picioare se așezau, din ce în ce mai multe, frunzele care, în hazardul zborului, coborau în apropierea copacului, nereușind să ajungă mai departe, pe trotuar sau pe stradă. Închise ochii. Simțea doar cum încă o frunză se așeza pe el, și încă una și încă una.
(Din volumul în pregătire „Scuzați, sunt doar în trecere”)
Va continua


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu