Emil DINGA - România
Scenă 1 (2) (Măturătorul de străzi)
Imediat după ora prânzului
fusese convocat la o ședință fulger ținută la primăria de sector unde era
angajat, împreună cu toți ceilalți 24 de măturători de străzi (denumirea
oficială a acestei ocupații era, desigur, alta, împopoțonată și festivă, ca o
femeie cu gusturi vestimentare îndoielnice). Șeful direcției din primărie, de
care aparținea această activitate, era un ins supraponderal, permanent
transpirat, care vorbea tare și, în timp ce vorbea, bălăngănea aiurea brațele,
fără nici o legătură semantică cu cele spuse. Le repeta aceleași lucruri ca la
fiecare început de săptămână, așa că nici măcar nu-și mai amintea ce le
spusese. Apoi se împrăștiaseră, pe jos, cu uneltele specifice (acum aveau în
dotare niște utilaje impresionante, multifuncționale de măturat-răzuit-încărcat-îndesat
și transportat, importate, ceea ce, pe de o parte, le ușura cu adevărat
treburile iar, pe de altă parte, le dădea un aer de echipă de intervenție de
elită, numai bună să facă obiectul admirației civice), fiecare pe zona de străzi
care le fusese arondată cu ani în urmă. Ideea permanentizării arondării
străzilor pe echipe era o idee managerială excelentă, deoarece responsabiliza:
îți faci azi bine treaba, mâine vei avea mai puțină treabă. În plus, se
stabileau și unele apropieri, cele mai multe tacite și complice, dar, uneori,
și explicite, între ei și locuitorii „locali”. Uniformele care făceau parte din
dotare erau, și ele, de natură să confere armatei de salubrizare o prestanță
aparte. Fiecare șef de echipă (echipa era formată din trei oameni) avea în
dotare și un telefon mobil pe care îl ținea mai tot timpul în mână, aiurea,
deși comunicările primite prin telefon abia de se numărau pe degetele unei
singure mâini în decursul unei zile (posesorul modernului instrument nu avea
permisiunea să-l folosească decât pentru a anunța situații ieșite din comun sau
situații de urgență întâlnite în exercițiul funcțiunii și pe care nu știa sau
nu putea să le rezolve singur).
Era început de toamnă și
deja, cu fiecare zi mai mult, străzile pe care echipa lui le avea în
administrare se umpleau de frunzele copacilor, prea slăbite pentru a se mai
putea ține de ramuri, mai ales că vântul era mai puternic acum. În timp ce le
strângea cu mătura din dotare pe cele deja căzute în cursul zilei, urmărea cu privirea
câte o frunză căreia îi venise rândul să moară. Era o priveliște care i se
părea de o mare gravitate, deși, desigur, în același timp, zeci și sute de alte
frunze cădeau în același fel, în apropiere sau mai departe, ca și pe toate
celelalte străzi. Căderea în masă a frunzelor nu i se părea impresionantă, dar
urmărirea călătoriei unei singure frunze, de pe ramura unde s-a născut și pe
care nu a părăsit-o niciodată și până pe caldarâmul cenușiu al străzii, îi
stârnea gânduri învălmășite, de fapt, mai degrabă începuturi de gânduri
întrerupte permanent de începuturi ale altor gânduri (îi veni în minte o
analogie cinică, parcă Stalin sau un acuzat nazist la Tribunalul de la
Nürnberg, nu mai ținea minte bine, spusese că moartea câtorva oameni este o
tragedie, pe când moartea unui milion este o simplă cifră statistică). Iată o
frunză care, după un mic zbucium sub răsuflarea vântului subțire și rece, se
desprinde, ca sub imperiul unei mari ușurări, de mica rămurea dintr-un tei
maiestuos. Cade foarte încet, ca într-un film rulat cu încetinitorul, plutind
și răsucindu-se în aer. Nu era un dans, pentru că nu avea nici ritm și nici
așa-numitele motive ciclice ale mișcării, specifice dansului. Căderea frunzei
era secvențială, ca și un dans, dar secvențele erau unice și nu se repetau.
Acea cădere era, mai degrabă, o poveste. Da, mai degrabă o poveste, căci
povestea este, și ea, secvențială fără să-și repete secvențele. Așadar, frunza
aceea, în căderea ei unică, definitivă, inerentă, inevitabilă, însingurată,
tristă, liniștită, neauzită, spune o poveste. Se aplecă pentru a putea trage
frunzele vechi aflate sub mașina parcată pe carosabil (problema locurilor de
parcare în oraș a rămas nerezolvată, deși toți primarii care au condus
administrația orașului au câștigat voturile șoferilor și ale familiilor și
prietenilor lor promițând să rezolve această problemă). Încărcă lopata
ergonomică cu micul morman de frunze strânse deja și descărcă încărcătura în
tomberonul care făcea parte din utilajul de serviciu, căruia îi spunea, în
glumă, strung. Apelativul de strung nu era chiar aleatoriu, deoarece, înainte
de evenimentele din 1989, pe care unii le numeau revoluție, iar alții lovitură
de stat (niciodată nu a înțeles de ce cele două etichete sunt considerate atât
de radical diferite), fusese strungar de categorie maximă într-o mare uzină de
utilaj greu. Cum uzina a fost falimentată de propriii manageri (la înțelegere
cu șefii de sindicat, de altfel), fiind vândută ca un morman de fiare vechi
(expresia „morman de fiare vechi” făcuse epocă după ce chiar un prim-ministru
în funcție o folosise cu privire la starea industriei naționale), practicase,
un timp, taximetria. Firma de taximetrie unde era angajat a dat și ea faliment,
neputând să facă față firmelor-fantomă de taximetrie care practicau un dumping
deșănțat, posibil ca urmare a evaziunii fiscale pe care o făceau sub protecția
inspectorilor guvernamentali de resort. Cum calificările lui nu se mai cereau
nicăieri, în cele din urmă a acceptat un post la direcția de salubritate din cadrul
primăriei. În felul acesta, a căpătat din nou un „strung”. Puse la loc capacul
tomberonului și-și îndreptă din nou privirea în sus. Frunzele continuau să
cadă. I se părea ciudat că această cădere era, parcă, aceeași, reluată
neîncetat (aceeași senzație o încerca și pe malul râului din localitatea de
baștină, situată la câțiva kilometri de oraș – apa care curgea liniștit, venind
de după un cot al malului, reprezenta, parcă repetarea aceleiași scene, la
nesfârșit; mai avea această impresie și atunci când ningea abundent și când,
menținând privirea îndreptată spre cer, avea senzația unei repetări a aceleiași
scene, iar și iar, scena unei invazii albe). Acum era o invazie galben-ruginie.
Fixă o nouă frunză, chiar din momentul desprinderii ei ezitante de pe ramură.
Frunza executa aceeași mișcare lentă, valsată, de parcă ar fi căzut printr-un
lichid dens. Ușor răsucită (se gândi, instantaneu, că răsucirile frunzelor
îngălbenite sunt echivalentul ridurilor la oamenii bătrâni), frunza folosea
aerul pentru a pluti cât mai mult timp înainte de a-și pierde individualitatea
în cearceaful de frunze deja așezate pe caldarâm. O ciudată propensiune spre
anihilarea individualității, spre dizolvarea în gen, spre pulverizarea memoriei
de sine. Se gândi, brusc, că aneantizarea nu înseamnă dispariție, poate
reprezenta și mutarea individului în specie, sau mutarea speciei în gen.
Moartea ca mutare, da, i se păru interesant. Oare nu asta au avut în intenție
atâtea civilizații de mult dispărute când au inventat lumea de dincolo? Da,
moartea poate fi o mutare. Dar, atunci, nu poate fi și invers? mutarea să fie o
moarte? Cum adică, o moarte? Putem muri de mai multe ori? Din perspectiva
mutării, desigur, putem muri de mai multe ori. Ca strungar, el a murit o dată.
Ca taximetrist a mai murit o dată. Se minună de extraordinara ingeniozitate a
celor vechi de a diminua (sau amortiza) grozăvia morții transformând-o într-o
simplă mutare. Dacă ar fi fost poet poate ar fi scris un poem despre moartea ca
mutare sau despre mutarea ca moarte. În tot timpul în care i-au trecut prin
minte toate aceste nedumeriri (sau, mai degrabă, lămuriri), nu a pierdut din
ochi frunza pe care o urmărea. Se gândi că frunza zbura, astfel, pentru întâia
și ultima dată. Îi fusese sortit un singur zbor în viață, și acesta nu în sus,
spre cer, asemenea păsărilor, ci în jos, spre pământ. Singurul ei zbor permis
era zborul spre propria moarte. Se auzi pornirea motorului unei mașini care
ieșea din parcare, în spatele său. Se dădu la o parte, doamna de la volan îl
salută, cu o mișcare imperceptibilă a capului (de când refuzase, foarte
stânjenit, să primească câțiva lei de la doamna respectivă, pe care i-i oferise
fără nici o intenție de a-l jigni, în urmă cu vreo doi ani, când de-abia
primise noul tronson de străzi în grijă, aceasta se purta cu el foarte
respectuos și aproape întotdeauna i-o lua înainte în a-l saluta, cum a făcut și
de această dată) și trecu mai departe. Îi răspunse ridicând, fără ostentație,
mâna dreaptă și schițând un zâmbet slab spre oglinda retrovizoare, apoi luă
utilajul și se întoarse la locul de unde plecase mașina, pentru a profita de
ocazia de a putea strânge pe îndelete frunzele până atunci acoperite de mașină.
Pe la capătul străzii
trecu, preocupat, șeful de echipă. Șeful avea și el un utilaj identic cu al
oamenilor din echipă și lucra cot la cot cu ei. Ținea în fața ochilor telefonul
mobil deși nu-l sunase nimeni de când începuseră treaba și se îndrepta spre
altă stradă dintre cele aflate în custodia echipei. Aruncă o privire spre el,
mai avea vreo treizeci de metri până să termine și el strada pe care lucra,
și-i făcu un semn din cap cu semnificația „hai, mai departe”. Îi răspunse
ridicând mâna cu palma deschisă vertical, ceea ce însemna, într-un limbaj care
se constituise tacit între ei, „imediat”. După calculele lui, îi mai revenea o
singură stradă în afară de asta și termina pe ziua de azi. Odată cu începutul
toamnei măturarea străzilor se făcea zilnic, desigur din cauza abundenței de
frunze care se adunau în grămezi pe străzi. Întotdeauna s-a întrebat, de când
lucra la noul loc de muncă, de ce ținem neapărat să strângem frunzele de pe
străzi. Nu ar fi frumos ca străzile să se umple de frunze, să pășim pe ele, să
le simțim moliciunea, ca un pat ademenitor, sub tălpi ?(desigur, ar trebui să
umblăm și cu tălpile goale ca să avem asemenea simțiri). Se scutură de acest
gând „naturist” și reveni la civilizație. Tomberonul era deja plin, îl îndesă
cu lopățica prinsă lateral pe căruciorul care transporta întreaga instalație de
salubrizare, în felul acesta îi ajungea până la capătul străzii unde, mergând
la ralanti, dar mai mult stând cu motorul pornit, aștepta o mașină a salubrității care prelua conținutul tomberoanelor pline.
Seara se apropia grăbită,
de parcă voia să ajungă undeva și era în întârziere. Oare încotro se grăbea?
Ideea de a mătura străzile seara le venise șefilor după ce constataseră că, în
cursul dimineții, traficul de mașini era atât de intens încât reducea
considerabil din ceea ce se numea productivitate. Așa încât se făcuse un calcul
de eficiență și se decisese ca această activitate să se desfășoare seara.
Desigur, cu excepția cazurilor speciale care apar iarna și când nu este
posibilă nici o planificare a activității, ci totul se desfășoară ca reacție ad
hoc la capriciile naturii. Descărcă tomberonul în mașina colectoare, apoi coti
la stânga pe ultima străduță care îi revenea astăzi. Era o străduță liniștită,
flancată pe ambele părți de copaci bătrâni care, fără regrete și fără bucurie,
se dezbrăcau de frunzele care îi hrăniseră un sezon întreg. Aveau să hiberneze
toată iarna, iar la primăvară aveau să nască altă generație de frunze și tot
așa până când ei înșiși vor simți oboseala și se vor muta (iată o metaforă
care, ca și la frunze, se obiectivează în fapt). La vremea respectivă, o altă
echipă de la salubrizare va sosi, cu utilajele adecvate, și va tăia copacul. În
locul său va fi plantat un copac tânăr care va relua întregul scenariu.
Ciclicitatea aceasta, în care indivizii mor pentru ca specia să persiste, i se
părea o invenție colosală a naturii. Particularul este sacrificat în favoarea
generalului, dar tocmai prin asta, particularul este salvat. Probabil că aici
este izvorul miturilor despre reîncarnare: frunzele mor acum pentru a renaște
la primăvară, individul moare acum pentru a renaște în alți indivizi pe care
specia, salvată prin moartea indivizilor, îi va izvodi perpetuu. Din păcate
(sau, se răzgândi imediat, din fericire), noii indivizi nu au nici o legătură
cu indivizii morți deja. Minunea vieții individuale constă în nerepetabilitatea
ei, ba, mai mult și mai important, în conștiința nerepetabilității ei. Prin
unicitatea noastră, prin singularitatea noastră, izbândim asupra efemerității
noastre. Ultima străduță era un pic mai curată decât celelalte, așa că reuși
s-o termine exact când luminozitatea zilei se deteriora perceptibil. Ajunse la
capăt și descărcă tomberonul, care nu era, de data aceasta, nici pe jumătate
umplut. Colegii de echipă veneau și ei de pe străzile din jur și-și descărcau
tomberoanele. Vorbeau încet, măsurat, despre modul în care-și vor petrece
restul serii. Era aniversarea datei de naștere a unuia dintre ei și plănuiseră
să meargă la un mic birt de lângă primărie, unde aveau să-și ducă, mai întâi,
utilajele („strungurile”). Cu o zi înainte, în mare secret, șeful de echipă
strânsese de la ceilalți colegi câte o mică sumă cu care cumpărase un cadou
simbolic ce avea să fie înmânat sărbătoritului după câteva pahare de încălzire.
Le spuse că mai întârzie puțin și vine și el. Ceilalți plecară, fără să-l
salute, din moment ce se vor revedea.
După ce ceilalți cotiră pe
o stradă laterală, apucă utilajul și se întoarse pe strada pe care admirase
covorul de frunze căzând, ca într-un zbor încetinit, pe caldarâmul care le
primea, indiferent și răbdător. Merse până pe la mijlocul străzii, unde era un
copac maiestuos, din care frunzele cădeau fără încetare. Ramurile copacului se
întindeau, răsfirându-se, într-o parte până sub geamurile blocului de locuințe
alăturat, iar, în partea cealaltă, până aproape de mijlocul străzii. Privi în
sus, numărul frunzelor căzânde nu mai era așa de mare ca atunci când trecuse pe
aici măturându-le, deoarece și vântul, odată cu sosirea serii, se mai potolise. Urmări cu privirea câteva frunze în căderea aceea ca o narațiune, așa cum i se
păruse cu câtva timp înainte, trecând de la una la alta. Oare frunzele, în
această primă și ultimă călătorie, comunicau între ele? Și oare ce-și spuneau?
Un sentiment de împăcare, nu fatalistă, nu, în nici un caz, ci acceptată din
interior (împăcarea fatalistă nu vine, oare, din exterior?) părea să adaste în
valul acela repetabil de frunze care pluteau, răsucindu-se și rotindu-se în
aerul din ce în ce mai întunecat, spre o destinație necesară. Plasă „strungul”
între două mașini parcate la marginea străzii, sări micul gărduleț viu care
separa trotuarul de spațiul verde care se întindea până la zidul blocului de
locuințe, și se așeză sub copac, direct pe frunzele așternute deja,
sprijinindu-se cu spatele de trunchiul solid, plin de încrețituri. Își
încrucișă brațele pe piept, întinse picioarele în față, și-și lipi ceafa de
trunchiul copacului. Prin fața ochilor treceau, parcă salutându-l, mirate să-l
vadă acolo, frunzele care porniseră pe primul și ultimul lor drum. În păr, pe
piept, pe picioare se așezau, din ce în ce mai multe, frunzele care, în
hazardul zborului, coborau în apropierea copacului, nereușind să ajungă mai
departe, pe trotuar sau pe stradă. Închise ochii. Simțea doar cum încă o frunză
se așeza pe el, și încă una și încă una.
(Din volumul în pregătire „Scuzați, sunt doar în trecere”)
Va continua
