România

România

joi, 30 noiembrie 2017

Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Maria Ruscanu-Bălăcianu










                                                                                   
                                                                                    


                                                 
Maria RUSCANU-BĂLĂCIANU
                                                                                                                         România


                                                               DOR DE CRĂCIUN

     În nici o altă zi a anului nu mă simt mai aproape de copilărie așa cum mă simt în zilele binecuvântate ale Crăciunului. De mii de ani, mergând pe la casele creștinilor, preotul vestește tuturor minunea în ajun: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței”... 
     Copil fiind, mergeam și eu să vestesc de cu seară magia întrupării pruncului sfânt de la Betleem. Cu obrajii și mâinile roșii de ger dar și cu ochii plini de o bucurie nespusă colindam alături de prietenii mei pe la ferestrele gospodarilor ce ne așteptau cu nuci, colaci și rareori câte un bănuț. Eram primiți cu multă dragoste în casa frumos primenită de sărbatoare, mirosind a brad și mere coapte. Urma să se nască un mare împărat și trebuia să-l primim așa cum se cuvine, cu sufletul și casa primenite. Magii urmau steaua tot așa cum și noi urmam drumul de la o casă la alta pentru că în fiecare casă Hristos era așteptat să se nască. Era o noapte sfântă, o noapte în care vesteam unul altuia bucuria Crăciunului. Stelele străluceau, satul răsuna de colind iar Hristos se năștea prunc. Un prunc ce aducea cu El multă bucurie și dragoste. 
     Ajungeam acasă târziu în noapte obosiți dar multumiți de traista plină cu de toate. În „odaia de curat” brăduțul era împodobit cu steluțe, lumânări și bomboane . Adormeam în miros de cetină verde și licăr de lumină, visand la Moș Crăciun. Nu știu cum făcea, dar de fiecare dată îmi lăsa darul dorit fără ca eu să-l pot vedea. În fiecare an îmi propuneam să stau trează și cu ochii ațintiți înspre brad doar, doar, voi avea norocul să-l văd. N-a fost să fie, așa că mă mulțumeam doar să desfac cadourile, minunându-mă cum de le știe el pe toate. Dimineața pașii mă duceau către biserica satului, acolo unde, în colind și cântări duhovnicești, icoana Nașterii Mântuitorului își aștepta credincioșii. Minunea Nașterii făcea să pară iconostasul, ieslea întrupării Pruncului Sfânt.                      
    Maica Preacurată alintând la piept pe Cel fără de început, păstorii preamărind pe Fiul de Împărat, magii cu daruri alese la picioarele Lui Mesia, steaua vestind minunea întrupării. Cel care la fiecare Sfântă Liturghie se jertfește pentru noi pe masa sfântului altar, ne așteaptă în ziua de Crăciun, ca și prunc pe iconostas. Câtă jertfă și câtă iubire! Ascultam parca vrajită minunea Nașterii Mântuitorului și sufletul meu de copil era plin de bucurie. O slujbă în care rugăciunile se împletesc cu colindele simple și frumoase, îți înalță sufletul, și te face să resimți adevarate clipe de trăire duhovnicească. 
     Mi-e dor de copilărie, mi-e un dor nespus de mine și de trăirile de-atunci. Aș vrea să mai pot privi Crăciunul cu ochi de copil, să mă pot bucura de un colăcel aburind, să-mi înghețe obrajii de frig, să adorm așteptându-l pe Moș, să primesc Nașterea Pruncului Sfânt cu sufletul curat, plin de iertare și bunătate . O clipă de copilărie, un minut de eternitate... Asta îmi doresc de Crăciun! 


                                          

În noaptea de Sfântul Andrei (poem în grai)













Ileana-Cornelia NEAGA
           România


      ÎI NOAPCEA DE S`ÎNT INDRII
                   (poem în grai)

         - Îi noapcea de S`ânt-Indrii! 
              Zice-o babă... ș-alte tri 
                   Cruce-și fac cu limba-n gură, 
                        Tămâind prin batatură: 
                                     - Freacă pragul c-usturoi 
                                     Ciaptănul șî sîta-o-ascunge... 
                                         - Noapcea asta ies strigoi! 
                                        (Sloi de gheață mă cuprinde.) 
                                                           - Doișpe lupci să strâng în haită 
                                                           Frunza-n hățîșuri foșneșce, 
                                                           Pă la stână dau o raită... 
                                                           (Frica, inima-mpietrește!) 
                                                                - Zăngănit ge fiare rupce 
                                                                Întunericu`-nfioară! 
                                                                     - Umbrele cu figuri crunce 
                                                                     Pîn hornuri, acu` coboară! 
                                                                          - Caii să smucesc în frâie 
                                                                          Nechezând rupându-le! 
                                                                               - Mucu` lămpii pâlpâie, 
                                                                               Zdrăngăne ferestrele! 
                                                                                    - Jgeaburile să revarsă 
                                                                                    Apa-i rece,-nvolburată 
                                                                                    Se îmbăie înspumată 
                                                                                    Vâlva morii... hâdă, grasă! 
                                                           Babele cu chica sură 
                                                           Povesteau înfricoșate 
                                                           Făcură spume la gură 
                                                           Molfăind la turte coapte! 
                                                                         - O să pun grâu să răsară 
                                                                         Și în apă-o rămurică! 
                                                                         Le zisei eu... într-o doară: 
                                                                         De năluci, zău, nu mi-e frică! 



  

În noaptea de Sfântul Andrei, „De pe ulița satului”

Dionisie-Dinu POP
        România

                                               DE PE ULIȚA SATULUI
                                        (în noaptea de Sfântul Andrei)


     În noaptea Sfântului Andrei,
          fetele de măritat
               Își pun sub perna busuioc,
                    să aibă în vis noroc
                         să vadă cine le dă apă,
                              ca au mâncat turtă sarată.
                    Se zice că cel visat,
                         le va fi hărăzit, bărbat.
                              Ileana, dis de dimineață,
                                   nici nu s-a spălat pe față,
                                        a trecut în fugă grădina
                                             și-a strigat la Ana, vecina.
                                   - Ană fată, te-ai sculat?
                                        Haide, spune-mi ce-ai visat.
                                             - Ileana, nici n-ai să crezi
                                                  ce am să-ți spun. Stai sa vezi!
                                                       Am mâncat o turtă mare
                                                            în care am pus multă sare.
                                                   Încât de sete ce-mi era,
                                                        mai că somnul nu-mi venea.
                                                             Într-un târziu am adormit
                                                                  și am visat cum au venit
                                                                       la mine, pe lângă pat,
                                                                            mai toți feciorii din sat.
                                                                   Nelu, Pavel și Marin,
                                                                        Viorel și Augustin.
                                                                             Dintre toti, care crezi fată
                                                                                  că mi-a dat o cană cu apă?
                                                                                       - Cred că Nelu sau Marin.
                                                                                            - N-ai ghicit.Că Augustin.
                                                                                      Și cum m-am trezit deodată,
                                                                                 privind pe geam, cam speriată,
                                                                            l-am vazut, ce să-ți mai spun,
                                                                       pe-Augustin, trecând pe drum.
                                                                  Cu siguranță, dragă fată,
                                                             cu el mă văd măritată.
                                                                       - Ei, lasă! Hai să-ți spun ceva,
                                                                  de unde Augustin venea.
                                                             Ieri, de cum s-a înserat,
                                                        m-am apucat de frământat
                                                   și-am făcut turta sărată,
                                              dar n-am apucat s-o mănânc, fată,
                                                        că uite-așa, ca din senin,
                                                   apăru-n casă Augustin.
                                              Mi-a zis să las turta în pace.
                                         Eu nu văd ca el mă place?
                                    A stat aproape până-n zori,
                               am făcut plan de sărbători,
                                          cum să mergem, colindători.
                                     - Bine Ileana! Fii pe pace!
                                Să știi că mie nu-mi prea place
                           de Augustin, că prea se ține.
                      Voi vreți să râdeți de mine?
                 Veți vedea cum mă voi mărita,
            cu mult înaintea ta.
                                           Voi avea un bun destin,
                                           iar tu... rămâi cu Augustin!


luni, 27 noiembrie 2017

Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Zina Dorina PANCU







            A DOUA POVESTE 
             LA SOLSTIȚIUL DE IARNĂ






Zina Dorina PANCU
        România


     Noaptea asta nu trebuie să dormim, că altfel întunericul înghite lumea. Soarele nostru a murit, de aceea trebuie să stăm inimă lângă inimă toți copiii, să furăm scânteia,  să o ținem  în palmele noastre pline de viață  - nu, nu vă temeți, nu  vă veți arde, atât timp cât  pentru voi cutia Pandorei nu s-a închis -   să aprindem focul, să-l alimentăm cu vreascurile uscate ale lumii acesteia, iar când vom fi obosit să punem surcele tinere din ramurile noastre ca să nu se stingă.
   Bunica, în nopțile viscolite de iarnă, punea la fiert grâul până înflorea, iar pe plită mere peste care presăra scorțișoară și îmi vorbea  încet despre   moșii care acum  sprijină coloana cerului.  La fereastra micuță a odăii albastre așeza mereu câte o gutuie galbenă și  spunea că rolul ei este să călăuzească lumea atunci când soarele, speriat  de răutățile oamenilor de peste an, obosit să înconjoare pământul, încearcă să se strecoare înspre tărâmul de  miazănoapte, vrând  să scape nevăzut, să se ascundă, să mai vadă, să uite, să doarmă... Când fuge,  Soarele-Moș răscolește lumea, uneori singur, alteori însoțit de babe bocitoare, hâde, năpraznice care aduc gerul și nisori de-a valma peste lume,  peste streșinile caselor, peste zilele din calendar. Iar el, soarele, era urmărit  de doi sfinți,  gardieni la marginile lumii,  meniți să-l așeze din nou pe drumul lui.  Din prag mă privea cu blândețe bunicul, care intrase  cu brațele încărcare de dulciuri, de jucării.  În răstimp,   mâinile ei micuțe, albe torceau fusul, în vatră focul ardea molcom, răspândind miros de rășină de brad,  întreaga casă se cufunda în liniște, iar eu tresăream la auzul  viscolului șuierând amenințător, strecurându-se pe la colțurile caselor în așteptarea sufletelor înfricoșate. Zăpada se așternea, se înălța din pământ, înghițea încet Bărăganul ...
    Iarnă, nu am nimic cu tine, dar în fiecare an îmi răscolești amintirile și zadarnic încerc să regăsesc bucuria sufletului de copil care stătea cu năsul cârn lipit de fereastra peste care zăpada își așternuse stelele, zadarnic încerc să simt aroma de gutuie și măr copt cu scorțișoară.  În auz îmi sună și acum lemnele care se zvârcolesc, suieră  și se lasă înghițite de flăcările galben-roșiatice,  chipul sever al bunicului, vocea bunicii..., dar ei au devenit de mult moși, s-au mutat în copacul  care se întinde deasupra lumilor și  veghează.  



    

Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Zina Dorina PANCU





POVESTE LA SOLSTIȚIUL DE IARNĂ


Zina Dorina PANCU
         România



     Mă-ntorc în iarnă la casa bunicilor în noaptea cea mai lungă din an  cu sufletul împietrit. Anii, lunile, zilele, clipele s-au așternut  în mine, s-au făcut timp,  acum încerc să retrăiesc  farmecul iernilor copilăriei mele.
   Iarna s-a dezlănțuit violent. De câteva zile ninsoarea se revarsă peste lume, peste Bărăganul retras în liniște, de parcă iadul ar vrea să ia în stăpânire lumea. Ce ironie, nicio poveste nu ne-nvață că acolo e alb, știm că e foc viu. Oamenii s-au refugiat la adăpost, iar cine îndrăznește să iasă din casă simte usturimea viscolului care cutreieră câmpia smintit, urlând amenințător
   Vacanța de iarnă nu ne oferă decât posibilitatea retragerii liniștite din fața dezastrului iminent. Afară ninge viscolit,  văd că zăpada are cel puțin un metru, privesc în sus în speranța că văd măcar o spărtură de cer. Toți copiii stau cu năsucurile lipite de ferestre visând la bulgăreală, la săniuș, la crăiese ale zăpezii care să le îndeplinească dorințele. Îmi spun în gând că dacă fiecare copil ar găsi un petic de cer și s-ar aduna,  năzdrăvani cum sunt s-ar rostogoli în gând, iar  cerul s-ar arăta din nou senin, iar teroarea  care l-a fragmentat ar dispărea într-o clipă.
     Doar focul din sobă arde mocnit, răspândind în aer un miros de rășină de brad. Mă așez în fotoliu, privirea rămâne ațintită asupra flăcărilor roșiatice. Jarul trosnește, având licăriri de stele coborâte din cer să ne protejeze de iarna dezlănțuită. Pe plită sunt puse la copt turtă dulce, mere și gutui care șuieră și  își răspândesc aroma îmbietoare, ca atunci când bunica nu înceta nicio clipă să ne ispitească, asemeni unei zâne bune. Îmi  spunea atunci să nu ne temem de urgia de-afară. Cât timp aromele se răspândesc protector în odaie, lumina va învinge întunericul, zăpada se va opri, viscolul își va domoli furia, iar  eu priveam cum toarce fusul cu mâinile ei micuțe. Îmi spunea că a învățat din bătrâni că așa soarele-moș va prinde putere și se va înălța miraculos pe cer.
     Zăpada care se depune pe streașina casei  m-apasă, îmi alimentează  teama de moarte. Mi-e teamă de înghețul din mine întors în cuvinte, mi-e teamă de noi, reci,  străini, rătăciți prin nămeții de indiferență.




duminică, 26 noiembrie 2017

Antologie „În așteptarea lui Moș Crăciun - Povești și poezii românești, la gura sobei” - Zina Dorina PANCU





            SFINȚII NU MOR NICIODATĂ  



Zina-Dorina PANCU
        România
                                             
     
    Căldura  nefirească a sfârșitului de an mi-a adus în sufletul fragmentat o bucurie copilărească. În febra pregătirilor de sărbători, m-am întors la casa poveștilor mele. Drumul șerpuit mi s-a părut infinit. Inima pulsa în ritm alert pe măsutră ce mă apropiam de satul uitat de timp în câmpia cangrenată. În fața porții gândul mă partă înapoi în timp, văd copila blondă alergând să prindă îmbrățișarea bunicii care se uita lung pe drum așteptându-ne.  În poartă stă acum mama, o îmbrățișez și mă sărută pe obraji. Intru direct în grădina din fața casei, e devastată de toamnă, însă sub stratul de frunze culcate în așteptarea zăpezii, printre crăpăturile pământului însetat, am zărit mugurii firavi ai speranței de viață, ai luminii, ghioceii aduși din pădure și ocrotiți să renască în fiecare an pentru mine.  I-am spus mamei să aibă grijă de ei, până când mă voi întoarce, iar tata, auzindu-mă, a zâmbit îngăduitor, că doar am fost și am rămas aceeași albăstrica lui. Nu am plecat până nu i-am smuls mamei promisiunea că  va avea grijă de ei.
      În fața ochilor îmi revine imaginea bunicii, Ștefana, o femeie micuță, blondă, cu ochi albaștri,  dar albită prea devreme de greutățile vieții.  Ea avea grijă de grădina ei de flori, iar ele înfloreau pentru ea. Tristețea mă-nvăluie, îmi șterg lacrimile pe furiș să nu vadă băieții mei cât îmi e de greu de fiecare dată când mă despart de casa în care am simtit că cerul ia forma unui suflet de copil. Mă străbate un fior de gheață amintindu-mă la bunicii care s-au mutat discret într-o altă lume și mă cutremur gândindu-mă la părinții care nu mai sunt așa de tineri.  Bandajez  cu grijă copacul cu scoarța arsă și crengile cangrenate de lacrimile otrăvite.  Îmi aprind o țigară și încerc să regăsesc mirosul de tutun de Bărăgan care umplea satul în verile care s-au întors spre apus.
     Și cum miracolele există pentru cei care cred în ele, de Sfântul Ștefan sună telefonul. Mama, râzând, îmi spune că mi-au înflorit ghioceii. Deci și-a respectat promisiunea și i-a ocrotit. A doua zi, dis-de-dimineață, am plecat  pe drumul negru, șerpuit. Peste câmpia întinsă, din loc în loc, pe lacuri, pâlcuri de lebede încremenite grațios sparg monotonia infinității de nuanțe de gri ce se întind până la linia orizontului. După o oră de mers, am ajuns exact la răsăritul soarelui. Am intrat direct în grădină să-mi văd florile naive, parfumate, primăvăratice. Le-am mângâiat, le-am sărutat, le-am făcut zeci de fotografii. Fiul meu cel mare râdea copios, spunându-i mamei că are un copil care a refuzat să crească. Am cules câțiva, să îi am cu mine.
Acum  revine imaginea bunicului. A fost un bărbat frumos, brunet, cu ochii mari, căprui, înalt. Deși avea o figură severă, era bun ca pâinea caldă, ne adora pe noi, nepoții lui. El era refugiul nostru, ne lua apărarea când bunica încerca să ne disciplineze. Fusese soldat pe front, în prima linie,  în Al Doilea Război Mondial. Îi ceream să ne povestescă cum a supraviețuit atunci, mai ales pe frontul din Rusia, iar el ne spunea că a tras cu arma o singură dată, într-un iepure. Iar Dumnezeu l-a ocrotit.  Adoram să-l văd cu câtă pasiune lucra fiecare palmă de pământ, cum vorbea cu plantele, ca ele să dea rod bogat. Astăzi, de Sfântul Ion, i-am fi sărbătorit onomastica, dar acum nu facem decât să ne-nchinăm în fața unui mormânt, iar cuvintele împietresc. Din păcate, o boală necruțătoare i-a întunecat imaginea în ultimii ani de viață, iar sfârșitul a survenit pe neașteptate, exact  la un an de la mortea soției lui. Părinții mei făcuseră parastasul pentru bunica. A stat la masă cu rudele, a vorbit cu preotul care îl aprecia  pentru că, în ciuda bolii, în fiecare duminică se ducea la biserică la slujbă. Când  a vrut să plece, i-a spus preotului să nu se grăbească, pentru că se va duce și el dincolo. A intrat în casă și a murit în liniște. Iar eu nu am fost lângă el. Plecasem în vacanță. De ce mă grăbisem? Nu mi-a rămas decât să-mi iau adio în fața mormântului. Acum revin luminoși în amintire , bunicul și bunica.
     Și ghioceii s-au încăpățânat să reziste până azi, când iarna se instalează timid în Bărăganul copilăriei mele.



    



vineri, 17 noiembrie 2017

Poeți contemporani - Maria MEROPE - Anotimpul iubirii













      Maria MEROPE



                 POARTA DE PIATRĂ

                             La vechea ramă de toamnă,
                                  Numire de dragoste
                                       Vinul pământului
                                             Te va-ntoarce-n chipul nostru blând
                                                   Şi numele prelins va fi şi gol
                                                        Lângă poarta de piatră
                                                             Arzând.
                                                        O, ne părăseşte firul de lume
                                                   Înşerpuit adânc în jurul nostru
                                              Şi cu uimire intra-vom
                                                                                    În pacea unei frunze rotunde
                                                                               Înfrânţi prin tine,
                                                                          Numire de dragoste.


                                                                                                    DESTIN

                                                                                   Parfum de toamnă-n crizanteme....
                                                                              Şi-atâta linişte
                                                                         De simt cum soarta-n palme
                                                                    Mi se-aşterne.
                                                                                   Mă-nvăluie-ncet
                                                                                   Frunze roşii, rotunde
                                                                          Ştiu că eşti pretutindeni
                                                                     Unde-s praguri înalte
                                                                Dar unde?
                                                            Şi parcă-aştept
                                                                      Nehotărâtă –
                                                                Linia nouă din palmă
                                                           Să mă cheme
                                                      În juru-ţi să mă risipesc
                                                 Şi să stărui
                                                            Ca fumul de toamnă.
                                                            Ori cel de crizanteme?



                                         CEREMONIE PE APE

                                  Ah, taci, iubirea să se-ntoarcă lin
                                       Ca martie în cuiburile ninse
                                            Singurătatea-n palme-mi sting
                                                 Şi palmele de dor aprinse
                                                      Vor pune malurilor căpătâi
                                                            Un caloian de lut şi rugăminţi.
                                           Ploi multe cădea-vor
                                           În ochii noştri cuminţi
                                                                        Pâna când
                                                  De pe sub grele pleoape
                                                                              Masca râului
                                                                                   Ne va întoarce
                                                                         Şi supune
                                                                         La poarta de ape.


sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Constantin-Nicolae Gavrilescu - Anotimpul iubirii


              DULCEA DRAGOSTE TÂRZIE

Pe creasta muntelui semeț, unde doar vulturul stingher și-așează cuibul îndrăzneț, o rugă-aș spune către cer. Dă-mi Doamne stelele din noapte să le-mpletesc într-o cunună, și Luna plină de se poate... în schimb, plătesc pe loc arvună. Îți dau și viața mea-ntr-o clipă ca... dulcea dragoste târzie, s-o poarte vântul pe-o aripă, să mi-o aducă iute mie. Mă rog să îmi găsesc aleasa, să mă iubeasc-așa cum sunt, stăpână să fie în casa în care greul îl înfrunt. Să-i pun pe creștet lin cununa și să rămână lângă mine, iar nași, să fie Soarele și Luna, nunta s-o facem la chindie. Și să trăim zilele noastre în liniște și cu iubire, vegheați de îngeri, și de astre, cu dragoste, în fericire.


Poeți contemporani - Mioara ZAHARIA - Anotimpul iubirii











Mioara ZAHARIA - România




       ADAM ŞI EVA

Dumnezeu l-a lăsat pe Adam
     Să urce cu minte cerească
          Spre noi înțelesuri prin ani
               Ca Eva pe el să-l iubească.

                    Bărbatul acesta etern
                         E templul clădit să reziste
                               Să te descoperi în semn
                                    De respect pentru zilele triste.

                                                              Femeia lui este altarul
                                                              Zeița femeie plângând
                                                              Să-i cazi în genunchi,sanctuarul
                                                              Acesta e viu pe Pământ.

                                                                                         Bărbatul se închină pământului
                                                                                    Şi stă la porțile lui,
                                                                               Femeia la marginea blândului
                                                                          Cer cu minunile lui.

                                                                     Bărbatul este sacrificiul
                                                                Ce arde în focul destinului,
                                                           Femeia este crucifixul
                                                      Din miresmele domului.