România

România

sâmbătă, 31 decembrie 2016

Tuturor cititorilor, colaboratorilor noștri și, nu în ultimul rând, prietenilor

Constantin-Nicolae Gavrilescu
Eugenia Enescu-Gavrilescu
          






     




          
          Fiecare început de An Nou este unul plin de emoţii. Ne îndreptăm de fiecare dată spre un nou început, cu multa speranţă în suflet, cu bucurie şi credinţă că anul pe care tocmai îl începem va fi unul mai bun..
          Când anul a trecut şi ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul acestuia, ne lăsăm cuprinşi de cu totul altfel de sentimente… Nostalgie, părere de rău că anul a trecut parcă prea repede, sentimente de mulţumire pentru ceea ce am reuşit să înfăptuim, sentimente de nemulţumire pentru neîmplinirile, greşelile, eşecurile nostre… Cu gândul şi speranţa că vom putea preschimba toate acestea în împliniri îmbucurătoare în Noul An. Ne gândim la prieteni, la cunoscuţi, la cei cu care ne-am intersectat pe parcursul unui an. Ne gândim şi la cei ce nu mai sunt printre noi, la cei a căror amintire o mai păstrăm vie în inimile noastre, la cei ce au plecat de curând spre zări de veşnicie. Îi pomenim cu dor în rugăciunea nostră şi îi simţim la fel de prezenţi în amintirea noastră vie. Trimitem câte un gând de bine celor dragi, urări pline de speranţă, prietenie, voie bună.
          Sfârşitul de an nu este chiar un sfârşit.  Mai degrabă este pragul unui nou început! Un început pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte ca pe o şansă minunată! O şansă de a fi mai buni, de a împlini mai bine cele ce ne-am propus să înfăptuim, de a fi mai aproape de semeni, de noi înşine şi, în primul rând de El!
          Mai sunt câteva ceasuri din 2016. Pe afară încă se mai aud urătorii cântând Pluguşorul, ducând mesajul lor vesel din casă-n casă. Prin case răsună veselia celor ce s-au strâns pentru a petrece împreună, cu voie bună, la cumpăna dintre ani. Pe străzi oamenii se agită care încotro, grăbiţi să rezolve ultimele pregătiri pentru petrecerea de Revelion. Fiecare are ceva de făcut. E o aşteptare plină de nerăbdare. Oare ce gânduri ne mai pot mişca inimile în aceste ultime ceasuri ale unui an ce se sfârşeşte?
          Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ocrotirea Sa, pentru dragostea cu care ne-a înconjurat şi în acest an ce a trecut. Să-I mulţumim pentru că am ajuns să ne bucurăm şi de începutul unui Nou An pe care îl sperăm mai bun. Să-I mulţumim pentru toate darurile Sale cu care ne-a binecuvântat în toată viaţa noastră. Şi să-L rugăm să ne binecuvinteze fiecare început de an, fiecare clipă a vieţii noastre. Îi făgăduim că vom fi mai buni, că vom şti să-I fim mai aproape cu inima, cu sufletul şi cu înfăptuirile noastre. La cumpăna nopţii acesteia, se cuvine să-I înălţăm un gând în primul rând Tatălui ceresc!

          Vă dorim din inimă, tuturor celor care ne-aţi făcut bucuria de a trece pe aici, să aveţi parte de un An Nou cu sănătate, cu bucurie în suflet, cu multă iubire şi înţelegere, cu mai multă îngăduire unii faţă de alţii şi cu multe împliniri ziditoare!



       Colindând cu leru-i ler

         Sub a iernii vrajă sfântă,
                                                                   Dalbe flori lucind din cer
                                                                   Cad în jocul ce ne-ncântă,
                                                                   Colindând cu leru-i ler.

                                                                   Prin troienele de nea
                                                                   Vin copiii pe la poartă,
                                                                   Pe-nserat a ne ura
                                                                   Să-mplineasc-a noastră soartă.

                                                                   Geru-afară iar se joacă,
                                                                   Şi pe geam pune steluţe,
                                                                   De la pom se rupe-o cracă
                                                                   Scuturând nea pe hăinuţe.

                                                                   Sub a iernii vrajă sfântă
                                                                   Dalbe flori lucind din cer,
                                                                   Cad în jocul ce ne-ncântă,
                                                                   Colindând cu leru-i ler.
                                                             (Constantin-Nicolae Gavrilescu)



Poeți contemporani: Ana PODARU - poezii de iarnă

Ana Podaru - Anglia





Viscolul și lacrima 

Brrr, crapă pietrele-n cărare osândite de-aspru ger,
Iarna asta-i numai țurțuri atârnați de-un colț de cer,
Baba-și scutură cojocul peste sate, munți și văi,
Mai trosnește-un lemn în sobă în săracele odăi.
Cergile miros a molii-mbălsămate-n naftalină,
Caii înhămați la sănii se-opintesc fără hodină,
Un țăran cu-o cușmă roasă strânge hățurile-n mâini,
După sanie aleargă mârâind vreo șapte câini.
La fereastră se arată un copil îmbujorat...
Într-o curte-un om bătrân crapă lemne-ngrijorat, 
Cumpăna de la fântână scârțâie când bate vântul,
A-nghețat în ciuturi apa și în inimă... pământul.

Vacile mugesc în grajduri, crapă țâțele nemulse,
Boii au slăbit de foame, carele-au rămas neunse,
Mămăliga are coajă... săul oilor e rece...
Viscolul, prăpăd în cale-i, numărata-mi zile, zece.
Pomii îmbrăcați în gheață-și osândesc chircite ramuri,
Flori de gheață nemiloasă înfloresc timid pe geamuri,
Pe obrazul unei mame curge-o lacrimă sărată...
Numai ea în miezul iernii nu îngheață-i prea curată.






                                      Ninge peste urma potcoavelor de cai

                                        Ne ninge peste urma potcoavelor de cai
                                        Dă-mi mână ta, iubito, să înfruntăm nămeții
                                        Când fulgii de zăpadă-s ca florile de mai
                                        Peste obrazu-ți rumen, un scut în fața ceții,
                                        Să alergăm, iubito, prin castele poieni...
                                        Lăsând în urma noastră iubirea prin zăpadă
                                       Să cerem fericirii încă atâtea ierni...
                                       Cernite cu nectarul de fulgi ce-au dat să cadă,
                                       Cu mânjii laolaltă să înfruntăm troiene
                                       Să nu ne fie teamă de viscol sau de ger,
                                       Voi săruta făptura-ți când fluturi iar din gene
                                       Și păsări mari de pradă dintr-o privire pier,
                                       Doar umbrele de aripi de înger prin omăt
                                       Și urmele de pași lăsat de noi pe drum,
                                       Hai să dansăm, iubito, de tine să mă-mbăt
                                       Topindu-mă ca fulgul pe buza ta, acum,
                                       Și ninge peste urma potcoavelor de cai
                                       Aceasta este iarna ce ne-o doream iubito,
                                       La fel ca-n primăvară când florile de mai
                                       Ne mai ningeau odată...iubirea am găsit-o...


         


Zăpezile de ieri

-Unde sunt zăpezile de ieri?...
Când ne jucam din zori până-nserat,
Nimic din ce-am trăit și ne-a fost dat
Nu e la fel, nici nu mai poți să ceri.
Îmi amintesc copiii-mbujorați
Ce chicoteau pe pârtia de sus,
Cu bulgări de zăpadă se băteau,
Acele vremuri parcă au apus.
Făceau din neaua albă oameni, fețe
Și uzi fiind la mâini ce tremurau,
Dar fericiți în jurul lor cântau,
Făceau din săniuțe, trenulețe.
În jurul sobei seara lângă vatră
Ne depăna bunica amintiri,
De sărbători veneau feciori la poartă
Și se nășteau vremelnice iubiri.
Iar seara se-adunau bătrâni la clacă
Torceau cântând, fuior, după fuior,
În jurul lor erau copii de-o șchioapă
Și ascultau vrăjiți povestea lor.
Când vântul troienea zăpezi pe sate
Iar gerul desena flori în ferestre,
Noi zgribuliți ne strecuram în noapte,
Să-i facem mamei glume, nebunește.
Mi-e dor de iernile de-odinioară,
Mi-e dor adeseori să fiu copil,
Aș vrea ca amintirea să nu doară,
Pășesc în vreme, trecător, umil.





                                                            


                                                                                             
                                                                                                                                         











vineri, 30 decembrie 2016

Te strig

Constantin-Nicolae Gavrilescu







Te strig
chiar dacă afară
este încă frig
în primăvara
abia sosită,
ești flacăra
ce întreține iubirea
pornită din suflet
ca o chemare, și-atunci...
te chem
cu fiorii bucuriei
din ghemul
cu ițe de amor,
pe pajiștea dragostei,     
cu dor.
Te strig
chiar dacă afară
este încă frig…

POVESTEA BOULUI DIN PEȘTERĂ - autor, Pr. Dumitru Ichim

Pr. Dumitru Ichim - Kitchener, Ontario














Numai prin strunga de stea -
vămuirea seninului!
Cuvinte pe care nu ades le
poate auzul să urce,
asinului,
boul cu capul aplecat
le spovedea
O iesle,
cântând un colind Adam și cu Eva,
încă de aseară
în peșteră-au adus,
înainte ca Sfânta Fecioară
să nască pe Pruncul Iisus.
Nu simți mirosul de ceară
al lunii ce atinse
trifoiul
și coronița de la delie?
Uite,
cum ține Adam ieslea pe palme!
Ca pe o evanghelie
deschisă,
și-n mijloc doarme Pruncul
în fașă de in
toarsă din borangicul de rază!
Înfricoșat
bietul asin
aproape să-și plece genunchii,
dar în locul stelii e
ochiul boului bun
Nu se îngenunchează
la Sfânta Evanghelie
în noaptea de Crăciun!
Și pe când Adam și cu Eva
deveniră refren din colind,
lemnul de iesle și leagăn
(ca-n axionul cu adevăr
despre Sfânta Fecioară și Iisus)
a-nceput
să înflorească pe la colțuri,
în formă de cruce,
florile dalbe de măr

așa cum profeții au spus.

Aprecieri critice

Marioara NEDEA
   

 „Din anotimp, în anotimp”, autor Marioara Nedea
                Sfâșietorul strigăt al iubirii neîmplinite
                                                           Prof. Floarea Necșoiu

     Iubirea... Unica eternitate dată omului... Setea niciodată potolită a sufletului ce nu cunoaște o mai adevărată împlinire decât în a trăi clipă de clipă, „din anotimp în anotimp”, singura stare ce ne egalizează îngerilor.
     Nu întâmplător este cel mai cântat sentiment, care cunoaște și cele mai diferite și complexe manifestări: de la iubirea de mamă, de Dumnezeu, de țară, de natură, de frumos, de armonie, la iubirea de soț, frate, soră, prieten, până la cea mai tulburătoare, sfâșietoare – cea care ne aprinde întreaga ființă: iubirea de un El sau de o Ea care devine cântecul sufletului, totodată dăruit acestei emoții – greu de definit, de caracterizat.
     Inițiații spun că fiecare om caută în viața lui acel suflet cu care să vibreze la unuson – sufletul pereche, singurul care se dăruiește total producând celuilalt starea de sublim, de extaz, de împlinire.
     Orice om suferă, în felul său, când acest vis nu se realizează. De aceea ni s-a dăruit și lacrima ochilor și cea a sufletului, bobul de rouă cu care spălăm templul interior maculat de tina dorinței mărunte.
     Există, însă, între noi aleșii, cei înzestrați cu excepționala capacitate de a ne exprima în cuvinte – lacrima -: poeții ce pot să pună în logos luctuos toată zbaterea noastră interioară, chiar dacă ei curg în cuvântul – vers.
     De-a lungul timpului am citit și recitit poezie de iubire de la idilele poeților noștri clasici, la egloga eminesciană, până la tot ce se cheamă poezie de iubire, căci în ea m-am regăsit și eu, cu tot freamătul meu interior. Ceva bizar însă am trăit citind poeziile Marioarei Nedea din acest al doilea volum, creat la vârsta deplinei sale maturități. Am lecturat cea mai stranie poezie de dragoste dintre toate cunoscute până acum, caci întregul volum este cel mai sfâșietor și tulburător strigăt, cu reverberații străbătute ale nemărginirilor cosmice vibratorii, ale celei mai profunde dorințe de a primi iubirea de la un suflet împietrit parcă pe un Olimp, strigat de la o distanță de zeci de ani lumină.
     Fiecare poezie este expresia unei clipe de durere, căci toate momentele sunt arderi pe rug cu flacără înaltă. El, zeul către a cărui iubire năzuiește, ține pe brațe urna cu inima scrumită a femeii ce s-a dăruit plenar; rămâne rece și nemișcat, turnat parcă în bronzul convingerii că merită jertfa pe care o privește de la înălțimea sa olimpiană.
     Toate poeziile devin astfel variațiuni ale aceleiași teme, iar ansamblul lor se transformă într-un plâns mocnit, greu, dureros, pe care-l trăiește în piept, în „stern”, în osul ce protejează „cordul” – termen preferat tocmai pentru denumirea științifică evocatoare a organului vital, ci nu al inimii, acea parte care vibrează la orice emoție a ființei noastre.
     Poeziile Marioarei Nedea se supun atenției noastre prin caracteristici ce le conferă o maximă originalitate.
     Menționăm dimensiunile reduse, unele nedepășind mărimea unei strofe, astfel că starea clipei curge năvalnic în cuvânt, ca un respir, ce și-a impus/cerut eliberarea. Altfel... sternul ar fi cedat presiunii cordonului supraîncărcat de emoția clipei.
Marioara Nedea nu se confesează cititorului, ci sieși i se dezvăluie cu toate anotimpurile trăirilor ei, cele mai multe desfășurându-se asemenea unei toamne cu cețuri grele, ploi despletite, nopți înfrigurate, născătoare de spleen devastator, strivitor.
     Femeia din poeziile ei, a iubit fără a fi iubită așa cum merita, cum își dorea. S-a abandonat în întregime iubirii, dăruindu-se unui bărbat care n-a știut să primească acest dar divin – iubirea de care este în stare numai o femeie. Autoarea dovedește cu fiecare poezie cât de mult, frumos, pur, total, poate iubi o femeie, ceea ce dovedește sensibilitatea, gingășia, marea bogăție interioară de care este în stare.
     Ce păcat că unii bărbați nu știu să aprecieze și să trăiască aceste sentimente înălțătoare.
În ciuda profundei sfâșieri trăite din cauza lipsei unui răpuns, eterna îndrăgostită nu-i reproșează nimic, nu-l ceartă, ci îl gândește, îl trăiește în vis, în așteptare, în speranța că-și va zdrobi mantia de granit și va prinde aripi de zbor spre sufletul inundat de ființa lui. Dar
„aripi de speranță cad”, conchide ea îndurerată.
     O notă ce-i conferă particularitate volumului este bogăția, impresionanta bogăție lexicală, ce înmănunchiază termeni din varii domenii științifice sau artistice din care, cu predilecție, folosește picioarele metrice ale prozodiei, dactilii săltăreți și iambii suitori, și din domeniul creației muzicale, din care preferat este diezul (cu personale forme de plural – diezii), semnul ce impune ridicarea valorii unei note muzicale cu un semiton. Cu un semiton crește și durerea celei uitate, nevăzute și neiubite, căci fiecare structură politică primește „diezii”. Marioara Nedea scrie poezie în vers alb, ceea ce impune lecturarea logică prin ingambament, o altă provocare a cititorului care trebuie să depună un efort în acest sens, alăturat celeilalte strădanii de a consulta un dicționar spre a înțelege/dezlega sensul atâtor termeni prețioși folosiți.
     Această aglomerare a unui lexic variat vorbește despre tenacitatea cu care a studiat pe tot parcursul anilor de școală juristul de astăzi.
     Uimitor este, de asemenea, modul în care îi asociază, un fel îndrăzneț de-a dreptul, din care s-au ivit imagini artistice precum: „ lumina mă înțeapă și mă doare” sau „alcov tivit cu <<ești>> și <<sunt>>” sau „să te închid feroce și prelung”, căci „aș vrea să pot să navighez prin tine”.
     Impresionante și surprinzătoare sunt și personificările de tipul: „amurgul doarme în arida lene”, „vocalele stau până la glezne”, amintirea mă foșnește”. Metaforele create fără efort sună „ciorchini de insomnie”, „mustul coapsei”, „ciorchini de vise”, „coapse de amiezi”, „tristeți colbuite”, „căptușala nopții”, „nechezatul ploii”, „armăsari de grâu”, baza unui anotimp etern”.
     Cea mai lăudabilă realizare poetică a Mărioarei Nedea este epitetul rar: „țarină misogină”, „castane somnambule”, „lichid imberb din decolteul unui timp livid”, întârziatul sânge”, „rugă albastră”, „puf tardiv de păpădie”, „asfințitul nativ”, „arida lene”, „veștede idei”, „verzi săruturi”, „aride insomnii”, la care se adaugă concluzii precum: „Aș vrea să mor strivită sub sărutu-ți confiat” sau „ucide-mă încet și cu tandrețe după o noapte de amor flambat” sau „mi-am pierdut aripa în utopii ce mă pătrund acut”.
     Marioara Nedea face din actul creației un act al mântuirii și de aceea convingerea noastră este că poezia ei stranie este chiar aripa cu care se poate înălța, deoarece creația ei, ce ne biciuiește spiritul, este o certitudine, ci nu o utopie. Așadar, continuuă să iubești și să curgi în poezie tumultuos într-un vuiet al apei de foc ce te mistuie și ne mistuie pe toți. Zboară înalt, Marioara Nedea și nu uita: Cine nu știe să primească nu merită.
     Merită citită poezia ta!
     București 25 octombrie 2016
Floarea NECȘOIU
Prof. Dr. Honoris Causa



joi, 29 decembrie 2016

Poeți contemporani: ovidiu oana-pârâu - poezii de iarnă

ovidiu oana-pârâu - București








Eu fiind cu tine prea iarnă ...
(o iarnă care nu ştie încotro s-o apuce)
Azi m-ai certat că sunt rece!
Fiind altfel, n-aş mai putea să-ţi ofer 
nici frumuseţea frământărilor mele
nici orizonturi troienite
sub valsul aiuritor de cristale 
ce se aştern formând pajişti diamantine 
peste care vor trece arzând,
dimineţi somnoroase 
sau apusuri sângerând grăbite.
Eu le ignor egal,
aşteptând să-mi pângăreşti imacularea 
cu strălucirea ochilor
căutând ghiocei pe care-i vei salva
din strânsoarea gerului meu
doar cât să-i striveşti
în voluptuosul, 
dar primul şi ultimul lor sărut.
Aş vrea să-ţi cuprind glezna, genunchiul,
coapsa, pântecul, sânii, obrajii 
şi să te pătez cu bujori,
dar îmi reprim îmbrăţişarea
de teamă că fierbinţeala dăruirii 
m-ar susura într-o prea timpurie primăvară.

Târziu,
îmi flagelez laşitatea cu un viscol de gânduri,
sub veghea indiferentă a somnambulelor astre.




                                                      Negru pe alb

                                             Căneală par pe câmpurile-albite,
                                             Pătând spoiala nouă din câmpie,
                                             Noian de ciori în cârduri risipite,
                                             Ce croncănesc de parc`ar fi o mie.

                                             Jur-împrejur stau satele chircite
                                             Şi-nalţă fumuri albe către ceruri,
                                             Din focuri care ard abia mocnite,
                                             Să-mprăştie arsura de la geruri.

                                             Deodată, deşi pare-ncremenită,
                                             O dâră de cărbune avansează.
                                             - Să fie vreo surată rătăcită?
                                             Căci zboară, parcă-i beată şi dansează!

                                             - Pasăre nu-i, căci prea se îngroşează
                                             în timp ce se apropie de sat!
                                             De ce pământul oare trepidează,
                                             Ca-n vremea când tractoare-s la arat?

                                             O cioară mai semeaţă îşi ia zborul
                                             - De zor mă duc să văd de unde vine!
                                             Cu groază când revine zice: - Norul,
                                             Suratelor, e trenul de pe şine!

                                             Cu fumu-i negru ce străbate zarea,
                                             El va mânji mândreţe de câmpie.
                                             „Ruşine!”, decretează adunarea
                                             De ciori ce croncănesc parcă-s o mie.





se pregătesc fuioarele să iasă

se pregătesc fuioarele acasă
prin hornuri risipite peste sat
din lemnele aprinse vor să iasă
spre ceruri la moment de înserat

când se aşterne-n suflete odihna
din bucuria trudei adunate
iară căldura împlineşte tihna
şi ochii pleacă primii înspre noapte

doar visele hoinare ce colindă
prin somnurile line de copii
creează irizări ca de oglindă
spre iarna care-ncepe-a se grăbi

şi printre fulgii strecuraţi prin site
s-or ridica fuioarele de fum
din focurile aprige pornite
de călătorii osteniţi de drum


cu spuzele rămase peste noapte
podele s-or freca de sărbători
să străluceasc`atunci când mere coapte
se vor griji de dat la urători

cât statul iernii ele împletite
din vetrele din casele din sat
vor ridica esenţe risipite
chemări pentru cei merşi la colindat





miercuri, 28 decembrie 2016

Poeți contemporani: Georgiana Călinescu - poezii de iarnă

Georgiana Călinescu - București






E iarnă...

Văd urmele pașilor mei acoperite de nea.
Pe ele, joacă şotronul steluțe din acadea,
Miroase frumos, a lapte și a zahăr ars topit,
Mă-nvăluie dulceața lui pe sufletu-mi rănit!

Ce-ați vrea să-mi dați în dar steluțe minunate,
Să-mi pun balsam, turtițe dulci și colorate ?
Brăduți,  fundițe,  clopoței, vreo inimioară,
În coșuri, nuci sau amintiri care să doară ?

Să-ncerc, mai bine, să decorez o coroniță,
Pe ea, agăț un glob, un con, o nucă și-o fundiță,
De-ar vrea, să îmi aline sufletul încetișor
Când plouă-n ochii mei cu lacrimi reci de dor...

Nu pot să mă adun din nea și să lucrez nimic,
Aștept din Cer un semn să vină,  cât de mic,
E iarnă pentru noi, în viață și în calendar,
Și Moșul n'are, pentru mine, niciun gând în dar !

Se-aşază gros omătul, chiar ninge viscolit,
Mă-ntreb dacă trăiesc,  e vis sau te-am iubit,
Văd urmele pașilor mei acoperite de nea,
N-am brad, nici coroniță și nici vreo acadea!

Ninge din ochii noștri cu dor...

Pe colțul meu de cer
stau visele cu tine,
cernându-mi praf de stele...
Pe colțul tău de cer
stau ochii mei triști
care plouă...
Simți ploaia caldă
cum picură pe pielea ta?
Eu simt, când adorm,
cum îmi ștergi lacrimile
cu palma stângă...
Și cu dreapta
îmi faci semn că mă cerți
când te iubesc prea mult...
Dar nu știu, altceva, să fac !
Am uitat tot ce-am învățat până acum...
Știu doar să te iubesc
și nu vreau să mai uit !
Nu vreau să te mai rătăcesc
la margine de toamnă
și nici să te mai pierd când vine iarna !
Pe colțul meu de cer,
câteodată,
cad versuri din ochii tăi...
Pe colțul tău de cer,
câteodată,
cântă cireșii mei asasini...
Pe cerul nostru,
mai mereu,
ninge din ochii noștri cu dor...


E iarnă iar !...

Decoram noaptea, decoram luna,
decoram cerul
și altele de tot felul,
decoram zâmbetul tău cu steluțe,
cu globuri și conuri de brad....
Împleteam coronițe prietenilor
pe care puneam fundițe de mătasă
cu care legam zâmbetul tău
să  nu fugă....  din casă !...
Zâmbetul tău era și pe nucile poleite
și pe merele verzi-înroșite
și toate erau în sufletul meu adunate,
le stropeam cu glitter de iubire pe toate
și sclipeau de Crăciun !...
Și tu le priveai în fiecare noapte
când îmi trimiteai artificii
în grai duios, cald, blând, uneori tăios,
după cum ți-era vrerea,
dar nu-mi luai averea
surâsului tău....
Până-ntr-o zi...
când mi-ai luat cuvintele
și le-ai prefăcut în fulgi de nea,
care s-au topit, s-au risipit....
ori au înghețat....  de Crăciun!
Bun rămas toamnă!


marți, 27 decembrie 2016

Un mare succes al puilor de români în Concursul de la Moscova - noiembrie 2016




     Trupa „AS” a reprezentat România la Concursul "Your Success", Moscova, 3-6 nov 2016, unde a obținut GRAND PRIX-ul Festivalului.
     Trupa AS a luat fiinta la Palatul National al Copiilor din Bucuresti, sub coordonarea Monei Teodorescu, care este si coregrafa grupului. Cele doua fiice ale sale, de cinci si sase ani, sunt soliste in trupa si danseaza cu o pasiune de neegalat.


„Spiritualitate şi caracter creştin” de Iosif Ţon – O carte apel peste timp

Octavian D. Curpaș- Phoenix, Arizona
Se întâmpla în anul 1988. Propaganda comunistă în România încerca să creeze falsa imagine că partidul merge înainte şi că niciodată epoca de aur nu va apune. Cu toate acestea, de dincolo de cortina de fier şi chiar de peste ocean, existau o mulţime de voci care anunţau sfârşitul erei totalitare şi începutul democraţiei, într-un timp foarte scurt. Deja lucrurile se aflau într-un proces de schimbare profundă în mai toate ţările socialiste, iar România nu avea cum să rămână în afara acestui proces istoric evolutiv.

Iosif Ţon – O voce la Radio Europa liberă

Printre vocile celor care vorbeau despre începutul unei noi ere a libertăţii şi democraţiei pentru România se afla şi cea a lui Iosif Ţon, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa liberă, reuşea să menţină vie flacăra credinţei în Dumnezeu şi într-un destin mai bun. Având ocazia de a ţine o „slujbă religioasă evanghelică” pe calea undelor, pastorul Iosif Ţon a putut să zugrăvească înaintea ochilor minţii ascultătorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, în materie de „Spiritualitate şi caracter creştin”.
În momentul de faţă, avem şansa de a citi mesajele pastorale prezentate de Iosif Ţon la postul de radio Europa liberă în perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrăi atmosfera unei epoci care deşi a apus, încă ne mai determină prezentul şi poate chiar viitorul, ca popor român. Dorinţa cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinţa în spaţiul românesc şi de a-i face pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu şi la Scriptură. De aceea, cartea „Spiritualitate şi caracter creştin” de Iosif Ţon se constituie ca un apel peste timp, având aceeaşi forţă motivatoare ca şi acum mai bine de 20 de ani. În cele din urmă, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generaţie.

„Ce am pierdut şi ce am câştigat”

„Caracterul poate fi viciat şi pervertit tot aşa cum poate fi şi remodelat sau refăcut. Eu cred că cei 40 de ani de nenorocire comunistă au distrus anumite trăsături ale caracterului românesc şi au format altele. Rămâne de văzut ce am pierdut şi ce am câştigat. Poate că nici nu este rău că am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate că traumele produse în caracterul nostru nu fac altceva decât să ne pregătească pentru adoptarea unor noi trăsături de caracter, care să ne facă o naţiune mai bună pentru viitor.”
Iosif Țon
Este admirabil modul în care Iosif Ţon întrezărea perspectiva renaşterii naţiunii române dincolo de suferinţele şi durerile produse de comunism. Mesajul său plin de speranţă aducea lumină şi bucurie într-un timp de întuneric şi persecuţie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le ştim, că Iosif Ţon a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea să întrezărească mişcările istorice ce aveau să se producă la puţin timp după aceea. De fapt, aici este esenţa mesajului creştin, şi anume că niciodată nu este prea târziu să te întorci şi că în orice cădere există refacere. Iar când vorbim despre caracterul poporului român, înţelegem că exista o şansă de refacere, odată cu sfârşitul dictaturii.

 „Avem nevoie să ne întoarcem spre Dumnezeu”

Un prim grupaj al predicilor ţinute de Iosif Ţon se concentrează pe tema „caracterului şi comportamentului creştin”. Pe parcursul a şase ocazii şi parcurgând mai multe fragmente cheie din Sfânta Scriptură, autorul ne familiarizează cu diferitele curente de opinie contemporane la acea dată, relativ la ce înseamnă şi rostul caracterului. Astfel, într-o prezentare sintetică de excepţie, ne sunt expuse roadele concepţiilor de sorginte evoluţionist –darwinste despre lume şi viaţă, aşa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche şi Jean Paul Sartre, precum şi în gândirea unor „practicieni revoluţionari”, cum au fost Lenin, Stalin şi Hitler. În final, toţi aceştia nu au reuşit să ofere o formulă logică şi raţională pentru caracterul uman. Şi demonstraţia de maestru a lui Iosif Ţon stă în faptul că fără credinţă în Dumnezeu, nu poate exista un adevărat caracter.
„Dacă vrem să trăim într-o societate unde fiecare fiinţă umană are valoare şi unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie să ne întoarcem spre Dumnezeu şi să-L întrebăm pe El cum vrea El să ne trăim viaţa şi cum vrea El să ne organizăm societatea. El nu ne obligă să venim la El şi ne lasă să încercăm să facem aşa cum considerăm să facem şi fără El . Dumnezeu ne dă această libertate tocmai pentru ca în final să vedem unde ajungem fără El. Şi sper că noi, în România, am ajuns la momentul adevărului. Acum ştim ce fiinţe devenim fără Dumnezeu şi ştim ce societate producem fără El.”

 Caracterul – chipul lui Hristos în noi
În concluzie, caracterul nu este rodul întâmplării şi nici consecinţa vreunei filosofii omeneşti. Chiar comportamentul creştin autentic reprezintă standardul cel mai înalt la care poate ajunge fiinţa umană, însă numai în relaţie cu Dumnezeu. Parcurgând diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arată mai departe, modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă acea motivaţie raţională pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adică oameni de valoare. „În măsura în care noi citim Biblia, medităm şi ne rugăm, Duhul Sfânt ne dă priceperea de a aplica în vieţile noastre ceea ce citim şi ne dă puterea de a birui înclinaţiile naturii noastre căzute, ne dă biruinţă asupra ispitelor şi astfel, creează în noi chipul lui Hristos sau caracterul după voia lui Dumnezeu.”

 Ascultarea de Dumnezeu

O altă temă asupra căreia scriitorul insistă de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultării de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de altă parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un creştinism autentic în afara respectării principiilor şi normelor stabilite prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, al Scripturii, şi de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioară se realizează atunci când înţelegem să ne supunem cu totul Creatorului nostru. „Când asculţi de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos în caracter, ca Dumnezeu. Şi opusul este adevărat: când refuzi să asculţi de Dumnezeu, lăuntrul tău se urâţeşte, caracterul tău se schimonoseşte. Legea lui Dumnezeu reflectă şi descrie caracterul Său. Şi a asculta de legile lui Dumnezeu, a trăi după poruncile Sale înseamnă a trăi ca Dumnezeu, a imprima caracterul Său în fiinţa ta.”

 „O stare supremă de armonie şi fericire”

Mai departe, Iosif Ţon ne vorbeşte despre ce înseamnă să-I dăm slavă lui Dumnezeu şi prin ce se caracterizează smerenia şi mândria, două atitudini extreme. Teza principală este că trăsătura de bază a unui caracter creştin se fundamentează pe dorinţa de a-I da slavă lui Dumnezeu şi de a rămâne într-o atitudine de smerenie sinceră. „Noi avem nevoie să vedem şi să recunoaştem că tot ce suntem şi tot ce avem ne vine de la Dumnezeu şi astfel, să Îi dăm cinste şi slavă cu scopul de a ajunge la fericita stare a părtăşiei, a comunicării cu Cel ce ne-a creat şi ne susţine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezintă binele nostru suprem şi când facem din aceasta scopul vieţii noastre, ajungem într-o stare supremă de armonie şi fericire.”
În ce priveşte umilinţa creştină, Iosif Ţon nota: „A fi umil nu înseamnă a umbla încovoiat şi a zice că nu eşti înzestrat cu nimic special. Dimpotrivă, a fi umil înseamnă a vedea clar câte lucruri bune a pus Dumnezeu în tine şi a recunoaşte că toate îţi vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce să-I dai slavă şi laudă.”

 Cea mai mare poruncă 

O altă temă cu un impact direct asupra problemei caracterului este legată de definirea a ce înseamnă „cea mai mare poruncă” dată de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplină de voinţa Sa. Cu siguranţă că nu este simplu şi nici uşor să conturezi valoarea poruncilor divine şi cu atât mai puţin să evidenţiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toată această dificultate, Iosif Ţon are acea capacitate de a extrage esenţa învăţăturii creştine în materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustraţii deosebit de sugestive, îmbinate cu o prezentare profundă a învăţăturilor biblice, cuvintele sale ne inspiră, ne îndeamnă şi ne conduc la Creatorul nostru. „Cine trăieşte după legile lui Dumnezeu este un om de caracter, aşa cum l-a conceput Dumnezeu să fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune că a fi om de caracter, a fi aşa cum vrea Dumnezeu să fii, înseamnă – reducând totul la esenţă – să Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.”
În consecinţă, înţelegem că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu constă în a fi un om de caracter, un om care reflectă imaginea lui Dumnezeu. „Când Dumnezeu ne porunceşte să fim drepţi, curaţi, să spunem numai adevărul, să iubim pe aproapele nostru, să fim buni, să-i ridicăm şi să-i reabilităm pe alţii, să fim credincioşi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine şi ne cere să fim ca El. Poruncile pe care ni le dă Dumnezeu au un caracter creativ şi sunt menite să creeze în noi un caracter divin.”

 Fericirea de a fi asemenea cu Iisus Hristos

Însă, cele mai multe prezentări din acest volum se concentrează pe conceptul de „viaţă spirituală creştină”. Ce înseamnă acest lucru şi cum poate fi tradus în viaţa noastră, reprezintă o preocupare permanentă a lui Iosif Ţon, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune că aproape în orice prezentare a sa vom regăsi câte ceva din această temă principală a vieţii spirituale creştine. Cu un talent deosebit şi folosindu-se de cunoştinţele aprofundate dobândite în materie de limbă greacă, autorul ne călăuzeşte în înţelegerea conceptului naşterii din nou, precum şi în cel de sfinţire a vieţii.
 Fără să intre într-o teologie foarte înaltă şi rămânând la simplitatea a ceea ce stă scris, avem ocazia să înţelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui în ce priveşte caracterul. „Tristă este situaţia oamenilor care deşi spun că au credinţă în Dumnezeu, care deşi ştiu că au un suflet şi un spirit, totuşi nu-şi cultivă partea lor spirituală. Repet. Există foarte mulţi oameni care cred sincer în Dumnezeu, cred că au o parte spirituală în ei înşişi, dar niciodată nu fac nimic pentru a-şi hrăni şi dezvolta viaţa spirituală.” Putem afirma că apelurile autorului sunt adresate celor care deşi se numesc creştini, nu sunt conştienţi de valoarea acestui cuvânt şi de implicaţiile pe care le aduce şi nu ajung să guste puterea lui Dumnezeu şi fericirea de a fi asemenea cu Iisus Hristos.

 Sigilul Duhului Sfânt

Iată de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem învăţaţi asupra fundamentelor credinţei creştine în materie de preschimbare a vieţii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ţon ne demonstrează pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pământească” şi trupul nostru, precum şi dintre spirit şi suflet. În final, ne dezvăluie secretul unei vieţi împreună cu Dumnezeu, care constă în locuirea Duhului Sfânt în interiorul nostru. „Duhul Sfânt este Dumnezeu venit în noi. El este Cel care ne-a dat credinţă în Domnul Isus. El este Cel care ne-a întors privirile spre Isus şi Cel care ne-a ajutat să ne deschidem fiinţa înaintea Lui. El este Cel ce ne-a născut din nou şi ne-a făcut copii ai lui Dumnezeu. El a venit în fiinţa noastră ca un sigiliu, ca o pecete a proprietăţii lui Dumnezeu şi ca o garanţie pe care ne-o dă Dumnezeu că suntem copiii Săi.”

 După 20 de ani

Folosind concepţia nou-testamentală că trupul nostru este Templul Duhului Sfânt, Iosif Ţon
dezvoltă astfel, o suită de prezentări ce ne ajută să urcăm treaptă cu treaptă pe scara desăvârşirii creştine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci când dictatura se apropia de sfârşit, ne putem gândi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea
unor stele strălucitoare în întunericul nopţii, asupra celor ce le ascultau. Câţi oameni poate, stând în frig sau în condiţii precare, lângă un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumină din lumină, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ţon. Făcând referinţă la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cât de actuale au rămas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa liberă.

De fapt, „Spiritualitate şi caracter creştin” reprezintă un volum ce se recomandă a fi citit de către orice credincios creştin, indiferent de confesiune. În spiritul unui adevărat mesaj ecumenic, dar şi evanghelic, autorul ne demonstrează că a avea un caracter autentic nu este o întâmplare, ci este pur şi simplu rodul legăturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Dacă ne gândim la renaşterea morală a naţiunii noastre române, atunci vom afirma cu siguranţă, că destinul nostru fie va fi creştin, în sensul autentic al cuvântului, fie nu va fi deloc.


Octavian D. Curpaş