România

România

miercuri, 30 noiembrie 2016

Eu tot sunt vinovat



















De m-ai iertat, să ştii că nu e bine. 
Nu-mi merit soarta, nu sunt împăcat. 
Nu-mi merit şansa de a-mi mai rămâne... 
Păcatul săvârşit, nu este de iertat. 

Nu am ştiut că dragostea răneşte, 
Părerile de rău n-ajută la nimic, 
Că ţi-am greşit, nu e doar o poveste, 
De timpul trece, păcatul nu-i mai mic. 

De m-ai iertat, şi vrei ca să mai stai
Cu mine, chiar dacă drumu-am rătăcit, 
Tu crezi că merit şansă să-mi mai dai?
Rămâne-mi-vei alături pe drum la infinit? 

De ce lăsăm noi valul să ne tot ducă-n larg?
Nu-ţi merit eu iertarea, nu meriţi tu durerea, 
De ce pierdem busola, şi nu avem catarg ? 
Mai bine lăsăm viaţa s-aducă vindecarea. 

De ţi-am greşit, să ştii că-mi merit soarta, 
Iubirea este fructul de multe ori oprit, 
Am săvârşit păcatul, iubirea-i înşelată, 
Iertarea dacă vine... eu tot sunt vinovat. 

marți, 29 noiembrie 2016

Așa ai fost

















Aşa ai fost de când te ştiu,
cu vânt în păru-ţi tineresc.
Nu pot a sta fără să scriu,
că anii trec... nu se opresc.

Privea şi Soarele la tine,
cu raze gingaş te-alinta,
iar eu doream de a-ţi rămâne
alături, toată viaţa mea.

Aşa ai fost de când te ştiu,
frumoasa visurilor mele,
nu pot a sta fără să-ţi scriu,
că eşti ca Luna între stele.

Priveam la Lună şi la tine,
privea şi Luna către noi,
priveai şi tu şăgalnic către mine,
iubirea se-nfiripă-n doi.

Aşa ai fost de când te ştiu...
trecut, prezent în doru-mi viu,
nu pot a sta fără să-ţi scriu...
în suflet mi-aș sădi pustiu.

Dulce, România mea




Constantin-Nicolae Gavrilescu


Mândră țară, Românie,
ne hrănești din a ta glie,
ne aduni de prin străini,
ne speli de-ale noastre vini.

Fie pâinea cât de rea,
dulce, România mea,
am să stau și-am să îndur
vrajba celor din-prejur.




Am să lupt cu voinicie
bine iar ca să ne fie,
căci iubesc acest popor,
pentru țară am să mor.

Români dragi, să ne unim
chiar de-ar fi să ne jerfim,
să-i dăm jos pe cei hulpavi
ce-au făcut din noi doar sclavi!

Și-am plecat pe uși străine
crezând c-o să fie bine,
dar acolo ne-a fost dor
și de frunza de mohor.

Și adânc am lăcrimat
din suflet am suspinat,
că amar ne-am chinuit
dorul ni l-am tăinuit.

Din nou vreau să vin acasă,
cu ai mei să stau la masă,
să mă bucur iar de soare
să-mi vindec tot ce mă doare.

Am scris aceată poezie azi, inspirat de o alta scrisă de prietena mea, binecunoscuta poetă, Ileana Cornelia Neaga.

Ileana-Cornelia Neaga
O MĂICUȚĂ
Ileana Cornelia Neaga

O măicuță-i ce ne strânge
La sânu-i ocrotitor
Și de mult timp, ochiu-i plânge
Ostoindu-se de dor

E-o măicuță ce ne-adună
De prin lume-mprăștiați
Să ne-nvețe, să ne spună:
Să vă iubiți, sunteți frați!


România ni-e măicuța
Mândră de ai ei pruncași
România ni-e căsuța
Moldoveni și românași.

Aprecieri critice

UN MAC ROȘU LA FEREASTRA CERULUI
                                                de Doina Bârcă

Constanti-Nicolae Gavrilescu
Când frumosul ca mod de exprimare în versuri, cu nostalgie și realism a bătut la poarta poetului Constantin-Nicolae Gavrilescu, a găsit aici să-i deschidă nu numai un om îndragostit de viață, stăpân pe mijloacele de exprimare, ci și un prieten la care a rămas.
Citindu-i poeziile te lași cuprins de simfonia versurilor, fiind copleșit de muzicalitatea lor: „Îmi plouă dorul lacrimi de iubire,/....../Iar dorul sentimentelor mă arde.”Nuanțe de tonuri și culori în sentimente, a pus aici la un loc cu crâmpeie de viață, amintiri, dor, lumină, iubiri, măreția naturii cu nemurirea ei, și nu în ultimul rând, valoare.
„Vântu-adie doar răcoare,/după deal coboară toamna,/strugurii au prins culoare/ pregătită e budana.”
Dorul de acasă, de părinți, își are locul său în poezie, iar undele acelea nevazute țin legatura permanentă cu „acasă”.Adevarat proverbul evreiesc: „Dumnezeu ca să fie pretutindeni, a creat mamele .” Omagiul adus acestei ființe dragi este înălțător, alături de recunoștință: „Te rog să-mi dai tărie,/ca tine vreau să fiu,/să-mi umplu-n bucurie/
cugetul meu cel viu.”
O lume de liniște ori neliniște, care atrage sufletul într-un joc amețitor spre înalțimile cerului, într-un sentiment de admirație, de căutare de răspunsuri despre existență. Tensiunea, forța emoțională din poezii sale aduc un calm omenesc, o bogăție de exprimare, viață pusă într-un tablou de cuvinte care să ajungă la noi cititorii.
Grigore Vieru credea că poeziile sunt fenomene care aparțin inimii. Așa este poezia domnului Gavrilescu. Vine din inimă, cu trăiri profunde, citind-o îi vezi semnificația de dincolo de cuvinte. Fiecare poezie are o semnificație aparte prin modestie și simplitate. Părerile despre existență dă valoare poemului, iar intimitatea lui se bucură de mult adevăr.
Creator de frumusețe prin cuvinte, Constantin-Nicolae Gavrilescu captivează cu ceea ce scrie de la prima citire.
Așteptăm un alt buchet de poezii cu mireasmă de simfonie a poeziei de suflet.
Doina Bârcă

luni, 28 noiembrie 2016

Furtuna din iubire













Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dorinţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire şi tot iubire cerem,
Visăm la fericire, şi din străfunduri gemem.

Vrem când se lasă noaptea ca Luna să răsară,
Cu raze de iubire să ne cuprindă iară,
Să ne alinte vântul cu şoapte de amor,
Şi-mbrăţişaţi sub ramuri să stingem cruntul dor.

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dorinţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire, şi tot cu ea trăim,
Şi de nu e-mplinită, din dragoste murim.

Vrem noaptea când se lasă, visul să ne-nflorească,
Torente de iubire în valuri să plutească,
Furtuna de iubire să ne-ntreţină focul,
Iar tandra mângîiere să-ncingă molcom jocul.

Suntem supuşi ispitei, păcatul ne pândeşte,
De n-o gustăm cu patos pe loc ne pedepseşte,
De nu hrănim iubirea pe veci suntem stingheri,
Şi-n suflet gol rămâne pentru a noastre vreri.

Suntem supuşi ispitei, păcatu-atât aşteaptă,
Dornţa este mare când dragostea-i curată,
Ne naştem din iubire, şi tot cu ea trăim,
Şi de nu e-mplinită, din dragoste murim.

duminică, 27 noiembrie 2016

Ofranda cerului
















Cerul plumburiu al Toamnei
poartă nori cu apă sfântă,
doară vântul o descântă,
ofrandă dându-i reginei.

Ea, o toarnă din carafă
și sub adieri ușoare,
picături încep să zboare
fiind și-o fină coregrafă.

Sub a cerului cupolă
se disipă, umple zarea,
pregătind aterizarea
peste marea metropolă.

Așezate-n eșicher,
picăturile prind viață,
câte două se răsfață
și valsează prin eter.

Dansul lor, solul așteaptă
cu priviri nerăbdătoare,
și ca-n plină sărbătoare
către el, dansând se-ndreaptă.

Cu iubire sunt primite,
apa-i binecuvântare,
fără ea totul dipare
în destine insolite.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Câte lacrimi













Câte lacrimi n-au fost scurse
După clipele frumoase,
Câte lacrimi n-au fost plânse
După amorurile stinse?

Cât în mare apă pleacă
După stânci înzăpezite,
Cât adună a lor matcă
Ploi de vară repezite.

Câte lacrimi n-au fost strânse
Noaptea-n perne şi-n batiste,
Câte lacrimi fost-au duse
După nopţi de dor cuprinse?

Câte-n cărţi au fost cuprinse
Şi-n biblioteci păstrate,
Câte-n sufletele aprinse
De amor plâns pe dreptate.

Câte lacrimi n-au picat,
Lacrimi grele de iubire,
Când aceasta s-a gătat
Brusc, fără să dea de ştire?

Cât în sufletul uman,
Şi în inima imensă
Ceas de ceas, an după an,
Lacrima a tot fost strânsă.

Câte lacrimi n-au fost scurse
După clipele frumoase,
Câte lacrimi n-au fost plânse
Dup-amorurile stinse?

vineri, 25 noiembrie 2016

Şi dacă Luna...
















Şi dacă Luna-i ruşinată
De focul sărutărilor flămânde,
E pentru că şi ea e-o fată,
Dar se sfieşte, se ascunde.
Un colţ de zâmbet înfloreşte
Şi se piteşte dup-un nor,
Iubirea-n inimă-ncolţeşte,
Că însăşi Luna vrea amor.
Văzu la mine şi la fată
Cum gura este sărutată,
De ce n-ar fi şi ea dorită?...
Căci aşa-i dat, să fi iubită.
Şi dacă s-ar uita mai bine
Cu raza-i blândă peste apă,
Pe loc n-ar mai avea ruşine,
La mine ar veni pe dată.
Eu, nu mă pot urca la cer,
Nici ea nu poate să coboare,
Ce pot mai mult? - decât să-i cer,
Să-mi lase... dorul spre visare.

Nu îmi pasă că e toamnă













Nu îmi pasă că e toamnă
Nu îmi pasă că e toamnă
și că plouă ne-ncetat,
c-a lăsat bătrâna doamnă
goi copacii, la iernat.
Duduie focul în sobă,
fum se-nalță înspre cer,
într-o atmosferă sobră
grăbind intrarea-n eter.
Fumul sus e-mbrățișat,
norul vesel, cenușiu,
brațele-a descrucișat,
să-l primească ca pe-un fiu.
Încântat, de la fereastră,
privesc fumul albicios
fără a ieși din casă,
cum se-nalță mlădios.
Duduie focul în sobă,
sar scânteile-ntr-un joc
în ritm sacadat de tobă,
molcom, jarul stă pe loc.
Nu îmi pasă că e toamnă,
ea ne-aduce bucurii,
și-acestea, mereu ne-ndeamnă,
să fim iar, acum, copii.
S-așteptăm iarna, ce vine
cu ger mare și zăpadă,
Domnului colind să-nchine
toți cei mici de prin ogradă.
Printre ei să stăm și noi,
veseli să pocnim din bici,
anul vechi a-l înnoi
invocând îngeri idilici.

joi, 24 noiembrie 2016

De ce nu vrei...















De vin la tine, nu mă vrei,
Că vreau să vii nu te gândeşti ?
Răspunzi în glumă veseliei,
Căci nu mă vrei, nu mă iubeşti.


Aş vrea să vin, dar cum să fac,
Când ţie eu nu-ţi sunt pe plac ?
Privirea ta şi zâmbetul pe buze
Îmi prevestesc că vor să se amuze.


Şi dacă vin departe o să stau,
Mi-e de ajuns să te privesc,
De-ţi prind privirea o să vreau
Să-ţi spun desigur, te iubesc.


Aş vrea să ştiu pe lumea asta
Cum, de dragostea nu are leac?
De ce atrage ea năpasta,
Şi-amorul nu-i vine de hac?


De vin la tine şi mă vrei,
Primeşte-mă cu braţele deschise.
Răspund cu focul dragostei,
La noapte, nu vom avea vise.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Valsul frunzelor în toamnă


















Vântul toamnei se-ntețește
și lovește-n plin copacii,
frunzele le încolțește
și le urcă-n vârful stâncii.

Pomii, nu se pot opune
să-și țină podoabele,
își doresc ca să le-dune,
nu-i ajută zilele.

Ele-așteaptă doar semnalul
dat de starea norilor,
intuind de-acum finalul
și-nceperea zborurilor.

Eol, din ceruri se joacă
lasând frunzele să cadă,
și natura o provoacă
răspândindu-le--n cascadă.

Le poartă ușor în aer
învârtindu-le-n balans,
și le-așează-n eșicher
cu ample rotiri de vals.

Valsul frunzelor de toamnă
ne-ncântă privirile,
sufletele ne îndeamnă
să ne stingem dorurile.

vineri, 18 noiembrie 2016

Toamna plecă-ntr-un târziu

Țarani la strâns de fân - pictură, Magdalena Stavilă
















Vin flăcăi cu care pline
de la câmp, și-n graba mare
vor s-ajungă la hambare
sus, departe, pe coline.

Vremea este încă bună,
Soarele-i strălucitor,
oamenii culeg de zor
poate înc-o săptămână.

Recolta e-nbelșugată,
muncesc  mult ca să o strângă,
timpul doar să le ajungă
să o termine pe toată.

Caii trag și ei sărmanii,
îi oprec la adăpat,
grumazul li-e mângâiat,
cum obișnuiesc țăranii.

Toată lumea-i bucuroasă
au trudit mult astă-vară,
o privesc ca pe-o o comoară
și se-ntorc voioși acasă.

Vin flăcăi și multe care,
câmpul a rămas pustiu,
Toamna plecă-ntr-un târziu
peste dealuri și ponoare.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Toamna e ușor grăbită



















Pică cerul și-i răcoare,
semn că toamna a venit,
pe câmpuri, printre răzoare,
grâul  iar a răsărit.

Crengile sunt dezgolite,
iar pe jos, covoru-i moale,
tufănele ciufulite
cântă imnuri autumnale.

Bruma le-mbracă-n dantele
iară vântul vâjâie,
apleacă scurt capetele
dorind să le mângâie.

Și fioruri le cuprinde
pălindu-le frunzele,
câte una se desprinde
întregind simezele.

Toamna e ușor grăbită,
simte semnul de schimbare,
i se pare că-i zorită
și forțată spre plecare.

Îmbrăcată-n strai de gală
albă, pură și distinsă,
totodatplină de fală,
Iarna cerne ceață densă.

Cu omăt imaculat
învelește toată glia,
flori de gheață a pictat
demontrându-și măiestria.


Aprecieri critice

Constantin-Nicolae Gavrilescu - arta descrierii metamorfozei
                              de Maria Niculescu

Constantin-Nicolae GAVRILESCU
Metamorfoza este un subiect aparte ce a interesat şi încă mai interesează fiinţa omenească. Ne fascinează tocmai pentru că nu avem puterea zeilor să întreprindem o acţiune în acest sens, cum de pildă pe Daphne, Zeus a preschimbat-o în Dafin, sau, transformarea lui Narcis (cel care se spune că a inventat pictura), după moarte, din dragoste, în narcisă.
Succesiune, schimbare, transformare, principiul lumii, o lume a multiplului, pentru că unitatea umană, prin transformare, apare în diversele aspecte pe care le poate îmbrăca natura: arbori, plante, animale, pietre, stele. Metamorfoza apare ca o piesă de teatru în care se joacă „viaţa” însăşi, un joc împotriva tragismului pieirii, un mijloc de apărare.
Mitul lui Narcis a tentat mai mulţi pictori, sculptori, sensibili la culori. Scriitorii nu numai că prezintă povestea celui care a inventat pictura, dar el însuşi întrebuinţează mijloace picturale şi, sedus de personajele sale, împrumută demersul pictorilor în realizarea descrierilor şi metamorfozei. Ei au în comun cu pictorii o imaginaţie care organizează forme, linii şi culori, ţinând cont de posibilităţile de expresie ale unei suprafeţe plane (pânză-text), pictând şi ei, dar în cuvinte. Atât poezia, cât şi pictura se aseamănă în măsura în care „propun privirii noastre lucruri absente ca şi cum ar fi prezente; ele ne arată aparenţa ca şi cum ar fi realitate; amândouă ne înşeală şi această înşelăciune ne încântă”. Pictorul nu poate picta decât realitatea unui moment sau un moment al realităţii, poetul în schimb, îşi va putea imagina acţiuni, stări legate între ele prin temporalitatea conformă legilor discursului lingvistic, imaginează două tipuri de acţiuni: vizibile şi invizibile.
Diferenţa radicală între pictură şi poezie rezidă în faptul că semnele picturale sunt culori şi figuri repartizate în spaţiu; semnele poetice sunt sunete articulate care se succed în durată. În ambele tipuri de tablou transcenzi, aproape metamorfozându-te, dar superlativul îl găseşti doar în poezie, în cuvintele venite din nobilul Cuvânt.
Poetul Constantin-Nicolae Gavrilescu deţine arta descrierii metamorfozei, în primul şi primul rând pentru că este dominat de minunatul sentiment al iubirii: iubirea de Domnul Dumnezeul ce i-a dăruit viaţa, iubirea însăși, iubirea de viaţă, cu bune şi rele, unde noi, actori sau spectatori pe scena vieţii, trăim roluri predestinate în poveşti de amor, drame, cu tristeţe, lacrimi, sau comedii, cu zâmbete, iubirea pentru cei apropiaţi, acea iubire înflăcărată pentru soţie, jumătatea perfectă ce o dorim cu toţii, iubirea sfânt de pură pentru mama, buna mamă ce l-a adus pe lume, iubirea pentru pământul strămoşesc, de bolta cerului, astrele cereşti, de mama natură cu elementele ei, mai blânde sau mai dure: raze calde, ploaia reprezentată în ape limpezi, străvezii, și steluţe argintii.
Demne de apreciat sunt mijloacele folosite la înnobilarea cuvântului, cum sunt figurile de stil: metafora, epitetul, comparatia, personificarea, inversiunea, hiperbola, antiteza, sporind expresivitatea creaţiei literare. Poetul alege cuvintele cu grijă şi le cizelează pe nobleţea gândurilor şi sentimentelor pe care le exprimă. Tristeţea, fericirea, dorul, sunt definitorii.
Lecturarea poemelor oferă cititorului plăcerea de a face cunoştinţă cu un creator matur, al cărui vers ce, uneori îmbracă şi o formă filozofică, impresionând prin frumuseţe şi sensibilitate, prin aceste figuri de stil revelatorii demonstrând că iubirea este una din căile de comunicare cu Universul.
Prin creaţiile sale, poetul găseşte forţa de a se metamorfoza într-o fiinţă aparte, aparte cum ar dori să fie toţi cei ce stăpânesc planeta Pământ, să fie bună, iubitoare, darnică şi credincioasă trăind în pace şi fericire sub lumina blondă, ocrotitoare a soarelui.
Maria NICULESCU

După amiază eminesciană la Piteşti cu lansarea a două noi volume semnate Ion Ionescu – Bucovu