Răcoarea apei în torente
sub adierea vântului de vară,
adună visurile frânte
și pentru-o clipă mă doboară.
Privirea-mi pleacă către cer,
iar ramurile, mișcătoare,
purtâdu-mi gândul în eter,
alină doruri călătoare.
Răcoarea apei de la munte
împrospătează sufletu-mi cernit,
așterne liniștea pe frunte
să-ntrezăresc tot ce-am dorit.
Și limpezește totu-n mine,
și-arată calea de urmat,
căci după soartă,-mi este bine,
să sufăr..., este un păcat.
Rrăcoarea apei transparente
mă-nvăluie plăcut, discret,
cu mii de sentimente-ardente
să-nvăț ce să iubesc concret.
