Memento mori

Sar scântei răvăşitoare,

aprinzând mintea uimită

privind  viaţa de sub Soare,

a Lumii cea umilită.

Sunt sclipiri ce explorează

pătrunzând durerea seacă,

neuroni-n cap valsează

în ritm şchiop, după o placă.

După şocul suferit

sufletul în chin se zbate,

tinzând către infinit

unde nu există moarte.

Însă-n noaptea-ntunecată,

brusc, năluca-mi se disipă,

Universul îl încarcă

întregindu-l într-o clipă.

Sar scântei răvăşitoare,

explodează în eter,

nu-s ca razele de Soare

strălucind pe eşicher.

Pe aleea destinului

Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare
de mână cu gându-nfloresc,
nu lasă ast' viaţă nimic la-ntâmplare
te-nalţă-n avânt tineresc.
Ştrengar îmi e gândul şi-mi lasă surâsul
deschis ca o floare-n amiezi,
în raze de soare mă pierd cu candoare
visând cum ai să mă dezmierzi.
Şi inima-ți spune cu şoapte nebune:
- Hai vino! Am poarta deschisă,
mi-e dorul iubirii în nemărginire
iar sufletul îmi este în transă.
Pe-aleea destinului caut mereu
petale de flori cu parfum,
sub razele calde-ale dorului meu,
să ţi le presar ţie-n drum.
Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare
şi mână în mână, cu gând amândoi,
pecete vom pune cu o sărutare
şi-n viaţa de astăzi, şi-n viaţa de-apoi.

Departe eşti copilărie

Departe eşti copilărie
şi cât de-aproape totuşi eşti
în iarna care ne îmbie
spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Mă uit acum pe geam afară
cu ochi miraţi şi larg deschişi,
cum fulgii lin în aer zboară
în jocul lor frumos, destinşi.

La dansul lor galeş privesc,
iar ritmul lor alert mă cheamă
să-i simt atunci când se-nteţesc,
topindu-mi-se-ncet în palmă.

Departe sunt acum de lumea
când alergam de zor voios
în lung şi-n lat mai toată vremea,
prin neaua așternută jos.

Mă-ntorc acum cu nostalgie
în timpul când copil eram,
trăind cu-aceiaşi bucurie
minunea iernii de la geam.

Departe eşti copilărie
şi cât de-aproape totuşi eşti
în iarna care ne îmbie
spre lumi frumoase ca-n poveşti.

Zvon de iarnă

Se porni în miez de noapte,
într-o linişte profundă,
peste frunzele uscate
fulgi de nea uşor să cadă.

Zor nevoie să vestească,
pân' se luminează bine
copiilor să le placă:
Vine iarna! Ce minune!

Cerne cerul cu migală
peste firea cea lumească
stratul alb, fără sfială,
totul ca să ocrotească.

Va sclipi omătul iernii
până zorii-or să răsară,
bucuroşi vor fi copiii,
sania o au din vară.

Se porni în miez de noapte
ca-ntr-o joacă de copii,
lin, pe frunzele uscate,
fulgi să ningă feerii.