România

România

joi, 30 mai 2013

Chemare la solidaritate!

Gazeta de Maramureș a făcut o descoperire extraordinară. La doar 200 km de Sighet există 1.600 de oameni care vorbesc o limbă asemanatoare limbii române din Evul Mediu. Li se spune “volohi”. Prin anii ’90 au aflat că nu foarte departe de ei existăm noi, alți oameni care vorbesc aceeași limbă. Aceasta datorită unui barbat întors din armata, care le-a dat volohilor un radio cu tranzistori, fixat pe Radio București. 
Copii volohi

S-au refugiat toți la marginea pădurii, lânga satul ucrainean Poroscovo. Nu știe nimeni cum au ajuns ei acolo, nici măcar bătrânii, așa că nu știu nici cine sunt. Ucrainenii îi numesc “tigani albi”, și profită de ignoranța lor pentru a le pune în cârcă orice nelegiuire doresc. Daca îi întrebi, volohii din Poroscovo răspund că sunt români, pentru că, pe când mergeau cu toții la muncă în Kazahstan, până la destramarea URSS, au aflat că exista un popor întreg care vorbește ca ei. Dar până acum nu a reușit nici unul să treacă granița, măcar până în Maramureș și înapoi, pentru a le spune celorlalți dacă este adevărat ce se spune: că există o țară întreagă a românilor. Mai mult, ei nu au știut nici măcar de celelalte comunități de români din dreapta Tisei sau din alte parți ale Ucrainei. 
Prizonierii altei lumi 
Volohii nu numai că vorbesc o româna de Evul Mediu, dar și trăiesc ca în acele vremuri. Neștiutori de carte, într-o sărăcie cruntă, cu foarte mulți copii, și cu o speranță de viață foarte mică. 
După cum au descoperit și jurnaliștii maramureșeni, în comunitatea volohilor există un singur bătrân, pentru că restul au murit din cauza condițiilor extreme de trai si a bolilor. În casele de pământ trăiesc chiar și 30 de suflete, astfel că observația Gazetei de Maramureș este justă: cel mai probabil, comunitatea din Poroscovo deține recordul absolut la natalitate. 

Până la lăsarea serii, pe ulițele noroioase, nu vezi nici un barbat. Toți sunt la pădure. Mai-marele lor e “Laci Biraul”, care spune că, din tată-n fiu, familia lui s-a declarat ca fiind una de români, dar până acum nu a văzut niciodată un român, o hartă a țării noastre, nu a auzit de București și nici de Ceaușescu. În principiu e la fel ca restul volohilor, care știu că sunt români și asta le este de ajuns. “Nu știm cum am ajuns în zonă. Nu știu nici bătrânii cum au ajuns aici, ziceau doar ca suntem români”, a spus Laci Biraul. 
Cum nu au biserică și scoală în limba româna, el spune că toți copiii învață româna din familie. Mai zice că fiica lui ar fi interesată să învețe carte, eventual în România. Pentru moment, însă, așteaptă să nască.  
Nici măcar la recensământul din 2001, oamenii din Poroscovo nu au fost înregistrați drept români. Ei spun ca le-au zis “domnilor cu recensământul” că sunt români, dar, cum nu știu carte, ei au scris ce-au vrut. O altă dovadă că cei din Poroscovo sunt români o dovedesc obiceiurile lor. De Crăciun cântă niște colinde vechi, pe care le-au moștenit din bătrâni. La nunți cântă la acordeon. 
Prenumele sunt tot de-ale noastre: Ion, Vasile, Ileana, Iancu. Numele de familie e Voloșin, de la valah.
 Țapul ispășitor al ucrainenilor 
Această comunitate neștiutoare și necunoscută de nimeni până de curând este, la nevoie, țapul ispașitor al ucrainenilor. Refuzand să le spuna români, ucrainenii spun că volohii sau tiganii albi fura lemn, îi agreseaza pe padurari, sau sunt niște oameni foarte corupți. Ei, însă, spun că mulți din ei au ajuns la închisoare după ce au fost puși să semneze documente pe care nu știau să le citească, dar în care recunoșteau că au comis diverse nelegiuiri. Uneori fac aceste mărturisiri  în schimbul unei bucăți de ciocolata, unui pachet de cafea, sau al altor alimente de lux pentru ei. “Mi-i greu, că al meu sânge dă înapoi. Cade înapoi, și mă doare când alții își bat joc de el”, se plânge Laci Biraul. Cei care i-au descoperit pe acești români uitați de toți, invocă niște documente istorice conform cărora prin 1364, în zona Munkacevo, au fost aduși mai mulți militari volohi. Tot pe atunci, în zona Poroscovo, s-ar fi înființat șapte puncte de grăniceri unde lucrau tot volohi. Conform unui alt scenariu, românii de la baza Carpatilor Păduroși, ar fi urmași ai ciobanilor volohi veniți în zona. Ucrainenii, însă, au alte teorii. Recent un ziar ucrainean a spus că volohii nu sunt români, pentru că așa a decretat o delegație care a făcut o expediție științifică în zonă. Ei spun despre comunitatea din Poroscovo că este una bizară, vorbitoare a unui dialect românesc complicat, și care trăiesc ca niște țigani. Până una-alta, românii volohi, ignorați de neamul din care se trag și de neamul în care trăiesc, sunt folositori când e vorba de închiderea multor dosare de furt și alte infracțiuni de acest gen.

sursa: http://fundatiasfantulierarhcalinic.blogspot.ro/

O zi minunată pentru cititorii mei!













Î: De ce există atâtea organizații împotriva hainelor de blană și nici una împotriva hainelor de piele?
R: Pentru că e mai simplu să hărtuiești femeile bogate decât găștile de motocicliști!

miercuri, 29 mai 2013

Încet, pe ramul de cais








A înflorit ca într-un vis
o mică floare albă,
cum doar în pomul de cais
o vezi prinsă în salbă.

Privirea-mi zburdă către ea
şi o cuprind cu gândul,
o las însă pe rămurea
să o alinte vântul.

Încet, pe ramul de cais,
bobocii dau în floare,
petale albe şi-au deschis,
ce strălucesc în soare.

Pe mândra mea eu o petrec
să vadă floarea albă,
şi-albinele ce zboară-n cerc
cât ziua e de largă.

A înflorit ca într-un vis
o mică floare albă,
curând va fi ca-n Paradis
în astă Lume dragă.

duminică, 26 mai 2013

Dilemă










Unde-i capătul de drum?
Unde zarea se sfârșește?
Sau se-ntinde, știu eu cum,
mintea nu mai definește?

Unde-i punctul lui final?
Unde-i limita vederii?
Sau se pirde-n alt liman
într-o lume a tăcerii?

Unde-i capătul de drum?
În lumina-mpărătească?
Sau în nopți cu nori de fum
în lumea cea diavolescă?

Unde-i capătul de lume?
În mister de nepătruns,
unde Biblia ne-o spune,
și-unde nimeni n-a ajuns?

Unde-i capătul final?
Unde viața-i infintă
și scăpăm de infernal,
într-o viață fericită?

sâmbătă, 25 mai 2013

Speranţă











A venit aşa-ntr-o doară
gândul tiptil,
ca o adiere răcoroasă,
cum pe căldură bate vântul,
şi când pe câmp, ai umbră deasă,
tresărit din amor, pală de visare.
Măi să fie!
Vara asta iar s-a pus
din înaltul cer să toarne,
să coboare, raze fierbinţi de soare
ce-au adus o toropeală.
Dar noroc c-o adiere...
Vântul cu-a lui boare de-alinare
mi-a trezit dorinţa de visare,
că poate într-o zi,
iubirea cea mare,
va veni aşa ca vântul.
Gândul, apare într-o clipă,
într-un moment, presimt
din supărarea sufletului,
doar în visare speră să fie prezent.
Dar nu.
A venit aşa-ntr-o doară amorul
ca adierea vântului de vară,
şoptindu-mi uşor:
- Ţi-am adus odorul.
Vezi ca de data asta
să nu piară!

joi, 23 mai 2013

Dacă vrei














Dacă vrei
să deschizi uşa visului,
nu trebuie
să te culci devreme.
Dacă vrei
să parcurgi calea visului,
de imaginaţie
să ai vreme.
Căci numai cu vremea,
din vreme devreme,
de-i zi sau de-i noapte
în minte visul se cerne.
Dacă vrei
să deschizi uşa visului,
nu te culca devreme,
ci lasă
să-nceapă filmul visului,
făcând anestezie la vreme!

miercuri, 22 mai 2013

Petrec cu tine-n gând












Petrec cu tine-n gând, imaginea e vie,
deşi pierdută atunci, acum iar o să fie
cum la pârâu tu goală şi gingaş înotai,
dorindu-mă pe mine, mereu ca să mă ai.

Petrec cu tine-n gând, cea clipă de iubire,
lăsând fiorul firii s-aducă împlinire,
frumoasă armonie a vieții de noroc,
ce Domnul cel din ceruri ne-a scris-o la soroc.

Petrec cu tine-n gând, iubirea pe vecie,
din noaptea cea dintîi, când ea a fost să fie,
un jurământ rostit de flacăra cea vie
ce ţine pe Pământ în suflet armonie.

Petrec cu tine-n gând, mereu aşa va fi,
venind în lumea vie, unde noi doi vom fi,
şi-unde nici moartea sacră nu ne va despărţii,
căci dragostea curată ne va înlănţuii.

luni, 20 mai 2013

Numai să vrei









Uneori,
ochii par să plângă
de fericirea împlinirii.
Tu, ai zărit că lacrima
ce se prelinge-ncet
curgând din adâncuri,
încearcă să convingă
punând pecete
cu sărutul iubirii.

Uneori
pasiunea,
lasă gurii flămânde
să atingă focul.
Numai să vrei,
pe cărări de iubire
să laşi deschisă
uşa bucuriei,
să îţi pătrundă sufletul,
într-o dulce agonie.

De-aș fi pământ










De-aș fi pământ,
sămânță să-mi sădești,
aș încolți amorul
ca tu să-l îngrijești.
În slovă și în cânt
ți-aș spune să iubești,
să nu cunoști ce-i dorul,
să vrei doar să îl crești.
De-aș fi pământ,
sămânță să-mi plantezi,
în slovă și cânt
ți-aș spune să visezi.
Aș prinde rădăcini,
să mă fixez în sol,
iubirea-mi peste ani,
să nu poți s-o măsori.       
De-aș fi pământ,
și tu sămânța mea,
în slovă și în cânt,
aș vrea doar nemurirea.

duminică, 19 mai 2013

Numai una este Luna


Numai una este Luna,
zâna visurilor mele,
într-o viaţă doar ea, una,
e regină între stele.
Chiar de lung îmi este drumul,
şi eu mult am să aştept,
plec ades, uşor, cu gândul,
vreau pe ea s-o strâng la piept.
Dar ea, Luna, pentru mine,
are dor la ea să vin?
Sau iubirea-mi va rămâne
doar amar, suspin şi chin?
Numai una este Luna,
zâna visurilor mele,
de raza-i voi prinde mâna,
voi dansa cu ea-ntre stele.
Dar de azi nu am s-ajung
să-i şoptesc dorinţa mea,
vreau Doamne ca să-i ating,
mîine-n zori, inima sa.
Şi voi face legământ,
ca să fiu pe veci cu Luna,
părăsind acest Pământ,
de-s cu ea, îmi e totuna.
Voi iubi fără-ncetare,
pe zâna ce mi-e menită,
trebuie să am răbdare,
că sigur îmi e sortită.

Să plec

Să plec din astă viaţă
cine nu mă lasă?
Nu cred că timpul va merge
şi când voi sta pe loc,
mai bine zbor în dimineaţă
când zorii roua-şi lasă,
spre a-mi împlini destinul
cel fără de noroc.
Căci limitată-i viaţa
în zi, până-n-nserat
se derulează iute,
mosoru-i terminat.
Culeg cu dor iubire
pe drumu-i, câtă pot,
şi zbor din floare-n floare
dulce nectar să sorb.
Îmi iau uşor tainul,
din zbor în zbor petrec,
cu timpul şi cu soarta
nu vreau să mă întrec.
Din viaţă plec... şi gata!
Cu viaţa nu mă joc.

Un vers, o rimă, o poezie

Un vers, o rimă, o poezie,
un gând ascuns poetul scrie,
ca să rămână spre-a se știe
poveste-n versuri o vecie.

O inima a fost părtașe
și-a alergat ca o nebună,
într-o iubire pătimașe
ce se sfârși-ntr-o săptămână.

Rămase-o dragoste jelită,
cum a-nceput s-a și sfârșit,
pentru făptura mult iubită
a fost soroc nefericit.

Lasat-a inima zdrobită
pe drum, amorul s-a oprit,
pe calea nebătătorită
de dorul omului iubit.

De ce-a ajuns să se sfârșească
acum, când bine a început
frumosul vis, lângă fereastră,
înlănțuiți într-un sărut?

Un vers, o rimă, o poezie,
se vor citi pline de dor,
că totu-i scris cu fantezie
de-un trubadur plin de amor.