România

România

Revistă ISSN-L 2393-4506

sâmbătă, 18 august 2018

Scriitori contemporani - Constantin-Nicolae GAVRILESCU, Astăzi, facem legământ













Constantin-Nicolae GAVRILESCU - România


          ASTĂZI, FACEM LEGĂMÂNT

                    Se rostogoleștre astrul
                         zilelor înfierbântate,
                              umbrele de la crepuscul
                                   par a fi înaripate,
                                        îngeri negri, dau fioruri
                                             sufletelor întristate,
                                                  năluci tainice în zboruri
                                                       au puteri nelimitate.

                                                            Întunericul domnește
                                                                 peste lumea-ndurerată,
                                                                      suferința-i scormonește
                                                                           lăsând-o paralizată,
                                                                                fără de nicio speranță
                                                                                     agonia-i prelungește,
                                                                                          plutind în nesiguranță
                                                                                               durerea se adâncește.

                                                                                                                     Sumbre vești de după colțuri
                                                                                                                zvonuri de globarizare,
                                                                                                           mii de oameni prinși în lanțuri
                                                                                                      sclavi la porți imaginare,
                                                                                                 planuri de-nrobire-n masă
                                                                                            uneltiri nerușinate,
                                                                                       lugubre fețe-n grimasă
                                                                                  pregătind asasinate.

                                                                            Timpul trece-ncet, se scurge,
                                                                       soarele răsfață zarea,
                                                                  noaptea de coșmar se stinge
                                                             și dispare disperarea.
                                                        Neam de daci cu frunte lată
                                                   suntem toți pe-acest pământ,
                                              vom conduce lumea toată,
                                         astăzi, facem legământ.






sâmbătă, 11 august 2018

Scriitori contemporani - Eugenia Enescu-Gavrilescu, Frați cu frați, să ne-adunăm











Eugenia ENESCU-GAVRILESCU - România


          FRAȚI CU FRAȚI, SĂ NE-ADUNĂM

                         Plânge neamul românesc,
                              azi, în ceas de Centenar,
                                   implorând Tatăl ceresc
                                        să-l ierte pe băjenar,
                                             c-a venit să se ridice
                                                  împotriva fraților,
                                                       ce-au rămas cuminți acasă
                                                             să păzeasc-al nost' ogor.
                                                  Plânge sufletul în mine
                                                       neamul este învrăjbit
                                                            și se luptă cu ardoare
                                                                 tot să fie nimicit.
                                                                                           Se acuză de trădare,
                                                                                      și de furturi inventate
                                                                                 de străini, ce vor să strice
                                                                            forma țării-n jumătate.
                                                                                                      Să ne văduvească, Doamne,
                                                                                                 de Ardealul nostru sfânt,
                                                                                            să-l lipească în hotare
                                                                                        hoardelor, și-al lor pământ.
                                                   Varsă ploaie, Doamne sfinte,
                                                         spală ura dintre noi,
                                                              și trezește-ne odată
                                                                   ca să ieșim din nevoi!
                                                                                            Să fim iar poporul blând,
                                                                                       ospitalier și bun,
                                                                                  cu zâmbet, ușor cântând,
                                                                             lărgind granița-n răzor.
                                                                                                       Să aducem cum a fost
                                                                                                  țara noastră românească,
                                                                                             frați cu frați să ne-adunăm,
                                                                                        România să-nflorească!



luni, 6 august 2018

Scriitori contemporani - Dumitru Ichim, Psalmul Schimbării la Față







                                                                                                                                                                                                                                                                                                          



                                                                                                                       Dumitru ICHIM
                                                                                                                        Kitchener,
                     PSALMUL SCHIMBĂRII LA FAȚĂ

               Alb duhului, subțire cum ochi n-a fost să știe,
                    Cu-aripa fulgerată, fără de gând stă gândul.
                          Cuvântul se-ncuvântă-n ison de chinovie 
                               Primordialu-i lumen, pornit spre graiuri, bându-l.

                           Mi-ai risipit țărâna sub altă legiure -
                                Mireasmă luminoasă cum n-o visase nardul.
                                     Nu-s razei Tale umbra? Oprește-Te Iubire
                                          Să-Ți sorb dumnezeirea, cum zarea-și bea ghepardul.

                                     Vecia își topește de-a dragostea secunda,
                                          Aici, în vârf de doruri plimbi cerului grădina,
                                               Că inima se-oprește și lasă numai unda
                                                     Luminii de Iubire, lumina sfântă, lina.

                                                           Cu flăcări răcoroase ca norul mă umbrește,
                                                           Mi-ai cunoscut adâncul, Tu știi cin' Te iubește!


luni, 9 iulie 2018

Scriitori contemporani - Ana MUNTEANU-DRĂGHICI, Petale de dor










Ana MUNTEANU-DRĂGHICI - România



                                                                                  PETALE DE DOR

                         Toate se trec în lacrimi de dor
                              Lăsând în urmă ecoul-fior...
                                   Secunda,de ieri înghițită
                                        Ziua, de noapte tivită...

                                             Clipa clipind la plecare
                                                  În umbra timpului tresare...
                                                       Luna plutind pe ape de cer
                                                            Raze de soare cată mister,

                                                                 Dar nu le e dată-ntâlnirea,
                                                                      Lumina imploră ivirea!
                                                                           Înflorim petale de dor
                                                                                Din sărutul cu gust de izvor.

                                                                                                                Curcubeu, oglindire de unde,
                                                                                                           Păstrează culoare-n secunde
                                                                                                       Să-mi dăruie șal peste fire-
                                                                                                  Speranță-n infinitul iubirii!

                                                                                              De brațele iubirii cuprinsă-
                                                                                         Inima de timp neînvinsă,
                                                                                    Veșnicește secunda privirii
                                                                               Albastră corolă-nemuririi!

                                                                          Clipele trec stinse de clipe
                                                                     Zborul rămâne-n aripe
                                                                Adiere de vise gondola
                                                           Privirea Veneției,consola...

                                             Pe-a timpului clapă apasă,
                                                  Veșnicia clipei să iasă,
                                                       Muza poemelor noastre,
                                                            Aură Simfoniei Albastre!

                                                                 Pământul, cu aripi albastre,
                                                                      Devine cer, străjuire de astre...
                                                                           Rază de lună, în drumul meu,
                                                                                Auresc în caratele soarelui tău!

                                                                                Clipe- adieri, oaze celeste
                                                                                     Ne-mbrățișează-poveste.
                                                                                          Petale de dor- ochi de lumină
                                                                                               Deschidem etern iubire divină...


Scriitori contemporani - Radu ZĂGREAN, Ca de iertare...













Radu ZĂGREAN - România


                                CA DE IERTARE...

                         Frumoasă mamă! Ochii tăi privesc
                              Începerea ninsorilor de floare,
                                   Copiii ți-au plecat, nepotii cresc
                                        Și chipul tău e ca o întrebare.

                                             Nu-s niciodată nopțile prea lungi,
                                                  Nici leacurile nu ajung chiar toate,
                                                       Vederea-ți este bună, cu pensia te-ajungi
                                                             Și nu te plângi nicicând de sănătate.

                                                                  Aștepți să te mai sune cineva,
                                                                       Copiii să mai vină să te vadă
                                                                            Și zilele se-nșiruie așa
                                                                                  Cu gândurile strânse în ogradă.

                         Frumoasă mamă! Ochii tăi curați
                              Într-o icoana vie să rămână!
                                   Căci astăzi sunt mereu înlăcrimați
                                        Și nu-ți lipsesc batistele din mână.

                                             Și plânsul tău e fagure de dor
                                                  Și mâna ta mereu o sărutare,
                                                        Tu stai ca o colinda în pridvor
                                                             Și poarta ta e ca o așteptare.

                                                                  Dar nu te plângi, mălinii-au înflorit,
                                                                       În amintiri e cerul și cu marea,
                                                                            Nepoții-s mari, copiii-au ostenit
                                                                                 Și-n poarta ta se scrie depărtarea.

                         Frumoasă mamă! Fruntea ți-o sărut,
                              E ziua ta și îți aduc o floare,
                                   Să vezi câtă lumină aș fi vrut
                                        Să pun pe chipul tău... ca de iertare.




joi, 5 iulie 2018

Scriitori contemporani - Corneliu Neagu

Corneliu NEAGU - România


                               CĂDEREA DIN OLIMP

                         O, cum se duce viața pe căile bătute
                              cu zeci de înțelesuri, ajunse peste timp
                                  din antica Eladă rămasă-n neuitare
                                       în fastele legende cu zeii din Olimp!...

                                            Ne raportăm întruna la fapte milenare
                                                 ramase în memorii drept justul adevăr,
                                                      ne batem în citate, cu falsă modestie,
                                                           crezând că bem din apa celestului izvor.

                                                                Așa ne trece viața, în pilde fără miză,
                                                                     căzute în uitare, sub colbul nevăzut,
                                                                          ca unică menire de a mima cultura
                                                                               în vorbele vetuste rămase din trecut.

                                                                                    Dar iată, câteodată, pe calea sa firească,
                                                                                         trăirea ne aduce într-un prezent acut
                                                                                              și demolând Olimpul, din mintea obosită,
                                                                                                   ne-arată, fără milă, c-ar trebui făcut…



Scriitori contemporani - Zina IZBAȘ, Spune-mă...










                                              
                                              Zina IZBAȘ -  Republica Moldova 

                                                                        SPUNE-MĂ...

                                                                         A fost, s-a întâmplat
                                                                              În legendă sau mit,
                                                                                   Alergând pe bolta celestă,
                                                                                        Carul cu stele s-a rostogolit
                                                                                   Şi-ntr-o bună zi m-ai descoperit
                                                                              Rătăcind pe a munţilor creste:
                                                                         Spune-mă ca pe O POVESTE.
                                                                    Nu am făcut să strigi: „Evrica!”
                                                               Şi n-ai exclamat: „Ce minune!”,
                                                          Crezându-mă drept un sfârşit de zbor,
                                                               Rămasă printre bulgări, învelită c-un nor,
                                                                    Speriat, singuratic, rătăcit meteor:
                                                                         Spune-mă ca pe UN DOR.
                                                                              Nu am căzut cu roua în zori
                                                                          Pe care să o sorbi cu sete,
                                                                     Ci… ca o rază m-am aprins deodat’
                                                                Şi sufletul meu pentru tine-a brodat
                                                           Cu fir de lumină şi aur curat
                                                      Un soare de zi şi de noapte:
                                                           Spune-mă ca pe O ȘOAPTĂ.
                                                                Priviri mă cuprind printre ierbi şi păcat
                                                                     În iureş de mâini răpitoare,
                                                                          De vânturi hoinare trecând nesperat,
                                                                               Cometă ce-a ars printre vieţi de-altă dat’
                                                                                    Şi jarul iubirii pe stânci l-a turnat
                                                                                         Cu soarta încinsă pe vatră:
                                                                                    Spune-mă ca pe O PIATRĂ.
                                                                               Nu ştiu să te uit şi una îţi cer
                                                                          Cu tainică şi ultimă rugă:
                                                                               Acoperă-mi trupul cu clipa de ieri
                                                                                    În mantia tristă, de veşnic mister,
                                                                               Şi aruncă-mă sus, mai aproape de cer -
                                                                          C-am fost, că voi fi… negrăit adevăr:
                                                                               Spune-mă ca pe O UMBRĂ.





duminică, 1 iulie 2018

Scriitori contemporani - Maria MEROPE, Rondelul mov de ametist













Maria MEROPE- România


                                                    RONDELUL MOV DE AMETIST

                                                            În aura vremii-s magie
                                                                 Nu sunt simple pietre pierdute
                                                                      Prin purpura tainei trecute
                                                                           Vezi dense vibraţii – solie.

                                                                            Cunoaşterea-naltă învie
                                                                       Din violet ametiste crescute
                                                                  În aura vremii-s magie
                                                             Nu sunt simple pietre pierdute.
                                                                                                           
                                                             Toarne Bachus vin şi beţie
                                                                  Pe nimfe cristal neştiute
                                                                       Prin spaţiu şi timp să transmute
                                                                            Lumina în spirit - trezie!

                                                                            În aura vremii-s magie.



sâmbătă, 30 iunie 2018

Scriitori contemporani - Emil DINGA, Scuzați, sunt doar în trecere - proză scurtă (partea II-a)











Emil DINGA - România


Scenă 1 (2) (Măturătorul de străzi)

     Imediat după ora prânzului fusese convocat la o ședință fulger ținută la primăria de sector unde era angajat, împreună cu toți ceilalți 24 de măturători de străzi (denumirea oficială a acestei ocupații era, desigur, alta, împopoțonată și festivă, ca o femeie cu gusturi vestimentare îndoielnice). Șeful direcției din primărie, de care aparținea această activitate, era un ins supraponderal, permanent transpirat, care vorbea tare și, în timp ce vorbea, bălăngănea aiurea brațele, fără nici o legătură semantică cu cele spuse. Le repeta aceleași lucruri ca la fiecare început de săptămână, așa că nici măcar nu-și mai amintea ce le spusese. Apoi se împrăștiaseră, pe jos, cu uneltele specifice (acum aveau în dotare niște utilaje impresionante, multifuncționale de măturat-răzuit-încărcat-îndesat și transportat, importate, ceea ce, pe de o parte, le ușura cu adevărat treburile iar, pe de altă parte, le dădea un aer de echipă de intervenție de elită, numai bună să facă obiectul admirației civice), fiecare pe zona de străzi care le fusese arondată cu ani în urmă. Ideea permanentizării arondării străzilor pe echipe era o idee managerială excelentă, deoarece responsabiliza: îți faci azi bine treaba, mâine vei avea mai puțină treabă. În plus, se stabileau și unele apropieri, cele mai multe tacite și complice, dar, uneori, și explicite, între ei și locuitorii „locali”. Uniformele care făceau parte din dotare erau, și ele, de natură să confere armatei de salubrizare o prestanță aparte. Fiecare șef de echipă (echipa era formată din trei oameni) avea în dotare și un telefon mobil pe care îl ținea mai tot timpul în mână, aiurea, deși comunicările primite prin telefon abia de se numărau pe degetele unei singure mâini în decursul unei zile (posesorul modernului instrument nu avea permisiunea să-l folosească decât pentru a anunța situații ieșite din comun sau situații de urgență întâlnite în exercițiul funcțiunii și pe care nu știa sau nu putea să le rezolve singur).
     Era început de toamnă și deja, cu fiecare zi mai mult, străzile pe care echipa lui le avea în administrare se umpleau de frunzele copacilor, prea slăbite pentru a se mai putea ține de ramuri, mai ales că vântul era mai puternic acum. În timp ce le strângea cu mătura din dotare pe cele deja căzute în cursul zilei, urmărea cu privirea câte o frunză căreia îi venise rândul să moară. Era o priveliște care i se părea de o mare gravitate, deși, desigur, în același timp, zeci și sute de alte frunze cădeau în același fel, în apropiere sau mai departe, ca și pe toate celelalte străzi. Căderea în masă a frunzelor nu i se părea impresionantă, dar urmărirea călătoriei unei singure frunze, de pe ramura unde s-a născut și pe care nu a părăsit-o niciodată și până pe caldarâmul cenușiu al străzii, îi stârnea gânduri învălmășite, de fapt, mai degrabă începuturi de gânduri întrerupte permanent de începuturi ale altor gânduri (îi veni în minte o analogie cinică, parcă Stalin sau un acuzat nazist la Tribunalul de la Nürnberg, nu mai ținea minte bine, spusese că moartea câtorva oameni este o tragedie, pe când moartea unui milion este o simplă cifră statistică). Iată o frunză care, după un mic zbucium sub răsuflarea vântului subțire și rece, se desprinde, ca sub imperiul unei mari ușurări, de mica rămurea dintr-un tei maiestuos. Cade foarte încet, ca într-un film rulat cu încetinitorul, plutind și răsucindu-se în aer. Nu era un dans, pentru că nu avea nici ritm și nici așa-numitele motive ciclice ale mișcării, specifice dansului. Căderea frunzei era secvențială, ca și un dans, dar secvențele erau unice și nu se repetau. Acea cădere era, mai degrabă, o poveste. Da, mai degrabă o poveste, căci povestea este, și ea, secvențială fără să-și repete secvențele. Așadar, frunza aceea, în căderea ei unică, definitivă, inerentă, inevitabilă, însingurată, tristă, liniștită, neauzită, spune o poveste. Se aplecă pentru a putea trage frunzele vechi aflate sub mașina parcată pe carosabil (problema locurilor de parcare în oraș a rămas nerezolvată, deși toți primarii care au condus administrația orașului au câștigat voturile șoferilor și ale familiilor și prietenilor lor promițând să rezolve această problemă). Încărcă lopata ergonomică cu micul morman de frunze strânse deja și descărcă încărcătura în tomberonul care făcea parte din utilajul de serviciu, căruia îi spunea, în glumă, strung. Apelativul de strung nu era chiar aleatoriu, deoarece, înainte de evenimentele din 1989, pe care unii le numeau revoluție, iar alții lovitură de stat (niciodată nu a înțeles de ce cele două etichete sunt considerate atât de radical diferite), fusese strungar de categorie maximă într-o mare uzină de utilaj greu. Cum uzina a fost falimentată de propriii manageri (la înțelegere cu șefii de sindicat, de altfel), fiind vândută ca un morman de fiare vechi (expresia „morman de fiare vechi” făcuse epocă după ce chiar un prim-ministru în funcție o folosise cu privire la starea industriei naționale), practicase, un timp, taximetria. Firma de taximetrie unde era angajat a dat și ea faliment, neputând să facă față firmelor-fantomă de taximetrie care practicau un dumping deșănțat, posibil ca urmare a evaziunii fiscale pe care o făceau sub protecția inspectorilor guvernamentali de resort. Cum calificările lui nu se mai cereau nicăieri, în cele din urmă a acceptat un post la direcția de salubritate din cadrul primăriei. În felul acesta, a căpătat din nou un „strung”. Puse la loc capacul tomberonului și-și îndreptă din nou privirea în sus. Frunzele continuau să cadă. I se părea ciudat că această cădere era, parcă, aceeași, reluată neîncetat (aceeași senzație o încerca și pe malul râului din localitatea de baștină, situată la câțiva kilometri de oraș – apa care curgea liniștit, venind de după un cot al malului, reprezenta, parcă repetarea aceleiași scene, la nesfârșit; mai avea această impresie și atunci când ningea abundent și când, menținând privirea îndreptată spre cer, avea senzația unei repetări a aceleiași scene, iar și iar, scena unei invazii albe). Acum era o invazie galben-ruginie. Fixă o nouă frunză, chiar din momentul desprinderii ei ezitante de pe ramură. Frunza executa aceeași mișcare lentă, valsată, de parcă ar fi căzut printr-un lichid dens. Ușor răsucită (se gândi, instantaneu, că răsucirile frunzelor îngălbenite sunt echivalentul ridurilor la oamenii bătrâni), frunza folosea aerul pentru a pluti cât mai mult timp înainte de a-și pierde individualitatea în cearceaful de frunze deja așezate pe caldarâm. O ciudată propensiune spre anihilarea individualității, spre dizolvarea în gen, spre pulverizarea memoriei de sine. Se gândi, brusc, că aneantizarea nu înseamnă dispariție, poate reprezenta și mutarea individului în specie, sau mutarea speciei în gen. Moartea ca mutare, da, i se păru interesant. Oare nu asta au avut în intenție atâtea civilizații de mult dispărute când au inventat lumea de dincolo? Da, moartea poate fi o mutare. Dar, atunci, nu poate fi și invers? mutarea să fie o moarte? Cum adică, o moarte? Putem muri de mai multe ori? Din perspectiva mutării, desigur, putem muri de mai multe ori. Ca strungar, el a murit o dată. Ca taximetrist a mai murit o dată. Se minună de extraordinara ingeniozitate a celor vechi de a diminua (sau amortiza) grozăvia morții transformând-o într-o simplă mutare. Dacă ar fi fost poet poate ar fi scris un poem despre moartea ca mutare sau despre mutarea ca moarte. În tot timpul în care i-au trecut prin minte toate aceste nedumeriri (sau, mai degrabă, lămuriri), nu a pierdut din ochi frunza pe care o urmărea. Se gândi că frunza zbura, astfel, pentru întâia și ultima dată. Îi fusese sortit un singur zbor în viață, și acesta nu în sus, spre cer, asemenea păsărilor, ci în jos, spre pământ. Singurul ei zbor permis era zborul spre propria moarte. Se auzi pornirea motorului unei mașini care ieșea din parcare, în spatele său. Se dădu la o parte, doamna de la volan îl salută, cu o mișcare imperceptibilă a capului (de când refuzase, foarte stânjenit, să primească câțiva lei de la doamna respectivă, pe care i-i oferise fără nici o intenție de a-l jigni, în urmă cu vreo doi ani, când de-abia primise noul tronson de străzi în grijă, aceasta se purta cu el foarte respectuos și aproape întotdeauna i-o lua înainte în a-l saluta, cum a făcut și de această dată) și trecu mai departe. Îi răspunse ridicând, fără ostentație, mâna dreaptă și schițând un zâmbet slab spre oglinda retrovizoare, apoi luă utilajul și se întoarse la locul de unde plecase mașina, pentru a profita de ocazia de a putea strânge pe îndelete frunzele până atunci acoperite de mașină.
     Pe la capătul străzii trecu, preocupat, șeful de echipă. Șeful avea și el un utilaj identic cu al oamenilor din echipă și lucra cot la cot cu ei. Ținea în fața ochilor telefonul mobil deși nu-l sunase nimeni de când începuseră treaba și se îndrepta spre altă stradă dintre cele aflate în custodia echipei. Aruncă o privire spre el, mai avea vreo treizeci de metri până să termine și el strada pe care lucra, și-i făcu un semn din cap cu semnificația „hai, mai departe”. Îi răspunse ridicând mâna cu palma deschisă vertical, ceea ce însemna, într-un limbaj care se constituise tacit între ei, „imediat”. După calculele lui, îi mai revenea o singură stradă în afară de asta și termina pe ziua de azi. Odată cu începutul toamnei măturarea străzilor se făcea zilnic, desigur din cauza abundenței de frunze care se adunau în grămezi pe străzi. Întotdeauna s-a întrebat, de când lucra la noul loc de muncă, de ce ținem neapărat să strângem frunzele de pe străzi. Nu ar fi frumos ca străzile să se umple de frunze, să pășim pe ele, să le simțim moliciunea, ca un pat ademenitor, sub tălpi ?(desigur, ar trebui să umblăm și cu tălpile goale ca să avem asemenea simțiri). Se scutură de acest gând „naturist” și reveni la civilizație. Tomberonul era deja plin, îl îndesă cu lopățica prinsă lateral pe căruciorul care transporta întreaga instalație de salubrizare, în felul acesta îi ajungea până la capătul străzii unde, mergând la ralanti, dar mai mult stând cu motorul pornit, aștepta o mașină  a salubrității care prelua conținutul  tomberoanelor pline.
     Seara se apropia grăbită, de parcă voia să ajungă undeva și era în întârziere. Oare încotro se grăbea? Ideea de a mătura străzile seara le venise șefilor după ce constataseră că, în cursul dimineții, traficul de mașini era atât de intens încât reducea considerabil din ceea ce se numea productivitate. Așa încât se făcuse un calcul de eficiență și se decisese ca această activitate să se desfășoare seara. Desigur, cu excepția cazurilor speciale care apar iarna și când nu este posibilă nici o planificare a activității, ci totul se desfășoară ca reacție ad hoc la capriciile naturii. Descărcă tomberonul în mașina colectoare, apoi coti la stânga pe ultima străduță care îi revenea astăzi. Era o străduță liniștită, flancată pe ambele părți de copaci bătrâni care, fără regrete și fără bucurie, se dezbrăcau de frunzele care îi hrăniseră un sezon întreg. Aveau să hiberneze toată iarna, iar la primăvară aveau să nască altă generație de frunze și tot așa până când ei înșiși vor simți oboseala și se vor muta (iată o metaforă care, ca și la frunze, se obiectivează în fapt). La vremea respectivă, o altă echipă de la salubrizare va sosi, cu utilajele adecvate, și va tăia copacul. În locul său va fi plantat un copac tânăr care va relua întregul scenariu. Ciclicitatea aceasta, în care indivizii mor pentru ca specia să persiste, i se părea o invenție colosală a naturii. Particularul este sacrificat în favoarea generalului, dar tocmai prin asta, particularul este salvat. Probabil că aici este izvorul miturilor despre reîncarnare: frunzele mor acum pentru a renaște la primăvară, individul moare acum pentru a renaște în alți indivizi pe care specia, salvată prin moartea indivizilor, îi va izvodi perpetuu. Din păcate (sau, se răzgândi imediat, din fericire), noii indivizi nu au nici o legătură cu indivizii morți deja. Minunea vieții individuale constă în nerepetabilitatea ei, ba, mai mult și mai important, în conștiința nerepetabilității ei. Prin unicitatea noastră, prin singularitatea noastră, izbândim asupra efemerității noastre. Ultima străduță era un pic mai curată decât celelalte, așa că reuși s-o termine exact când luminozitatea zilei se deteriora perceptibil.  Ajunse la capăt și descărcă tomberonul, care nu era, de data aceasta, nici pe jumătate umplut. Colegii de echipă veneau și ei de pe străzile din jur și-și descărcau tomberoanele. Vorbeau încet, măsurat, despre modul în care-și vor petrece restul serii. Era aniversarea datei de naștere a unuia dintre ei și plănuiseră să meargă la un mic birt de lângă primărie, unde aveau să-și ducă, mai întâi, utilajele („strungurile”). Cu o zi înainte, în mare secret, șeful de echipă strânsese de la ceilalți colegi câte o mică sumă cu care cumpărase un cadou simbolic ce avea să fie înmânat sărbătoritului după câteva pahare de încălzire. Le spuse că mai întârzie puțin și vine și el. Ceilalți plecară, fără să-l salute, din moment ce se vor revedea.
     După ce ceilalți cotiră pe o stradă laterală, apucă utilajul și se întoarse pe strada pe care admirase covorul de frunze căzând, ca într-un zbor încetinit, pe caldarâmul care le primea, indiferent și răbdător. Merse până pe la mijlocul străzii, unde era un copac maiestuos, din care frunzele cădeau fără încetare. Ramurile copacului se întindeau, răsfirându-se, într-o parte până sub geamurile blocului de locuințe alăturat, iar, în partea cealaltă, până aproape de mijlocul străzii. Privi în sus, numărul frunzelor căzânde nu mai era așa de mare ca atunci când trecuse pe aici măturându-le, deoarece și vântul, odată cu sosirea serii, se mai potolise.  Urmări cu privirea câteva frunze în căderea aceea ca o narațiune, așa cum i se păruse cu câtva timp înainte, trecând de la una la alta. Oare frunzele, în această primă și ultimă călătorie, comunicau între ele? Și oare ce-și spuneau? Un sentiment de împăcare, nu fatalistă, nu, în nici un caz, ci acceptată din interior (împăcarea fatalistă nu vine, oare, din exterior?) părea să adaste în valul acela repetabil de frunze care pluteau, răsucindu-se și rotindu-se în aerul din ce în ce mai întunecat, spre o destinație necesară. Plasă „strungul” între două mașini parcate la marginea străzii, sări micul gărduleț viu care separa trotuarul de spațiul verde care se întindea până la zidul blocului de locuințe, și se așeză sub copac, direct pe frunzele așternute deja, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul solid, plin de încrețituri. Își încrucișă brațele pe piept, întinse picioarele în față, și-și lipi ceafa de trunchiul copacului. Prin fața ochilor treceau, parcă salutându-l, mirate să-l vadă acolo, frunzele care porniseră pe primul și ultimul lor drum. În păr, pe piept, pe picioare se așezau, din ce în ce mai multe, frunzele care, în hazardul zborului, coborau în apropierea copacului, nereușind să ajungă mai departe, pe trotuar sau pe stradă. Închise ochii. Simțea doar cum încă o frunză se așeza pe el, și încă una și încă una.
(Din volumul în pregătire „Scuzați, sunt doar în trecere”)
Va continua