România

România

vineri, 28 iunie 2019

CONCURS „Călător prin România” - Iacob ONIGA - proză scurtă


OCHELARII DE LA MĂNĂSTIRE

     Pelerinajul la Mănăstirea de la Rohia, ce se desfăşura în fiecare vară de Sfânta Maria, era pentru noi copiii, nu numai un prilej de a mai vedea şi altă lume decât cea din Lăpuş ci şi de a ne mai distra, aşa, în felul nostru. Nu vă voi povesti aici despre ceea ce a însemnat şi ceea ce însemnă pentru credincioşi acest sfânt lăcaş de rugăciune şi de menţinere trează în inima românilor a sentimentului naţional ci vă voi descrie, în cuvinte simple, fragmente din întâmplările acestor pelerinaje rămase în mintea mea sarbădă de copil. Nici să nu credeţi că scopul în sine al unor minime eforturi ale noastre de a merge pe jos zeci de kilometri era doar acela despre care vorbeam mai adineaori. Participam cu sufletul şi cu trupul la tot ceea ce însemna jertfă şi rugăciune, însă pentru noi copiii patima de a cădea în mici păcate era mult mai evidentă.  
     Toţi cei care mergeam pe jos la Rohia ne adunam în curtea bisericii, cei mai puternici dintre bărbaţi purtând pe umeri praporii din biserică, o icoană, precum şi o cruce de lemn, toate împodobite cu ştergare frumos lucrate în tiară având ca principală temă scene bisericeşti sau cu chipuri de sfinţi şi sfânta cruce. Ştiam că drumul va fi greu însă dorinţa de a ajunge în acel loc binecuvâtat de Dumnezeu ne dădea aripi şi putere de a străbate hotarul Lăpuşului, apoi pe cel al Rogozului şi tot aşa treceam peste vai şi dealuri până ce, dintr-o dată, ca printr-o minune apărea în faţa noastră sfânta mănăstire. Pe tot parcursul pelerinajului se cântau cântece şi pricesne bisericeşti specifice sărbătorii de Sfânta Maria. Ne mai opream să ne odihnim, să mai mâncăm ce aveam prin traistă şi tot aşa drumul nostru se continua pe un traseu bine stabilit de cei mai în vârstă. S-a întâmplat ca, într-o vară, pe şesul Rogozului să ne întâlnim şi cu o ciurdă de bivoli. De evitat nu prea avem cum să evitam cireada, fapt pentru care unii mai curajoşi au susţinut că bivolii nu ne vor face nimica şi, să ne continuăm drumul. Ceea ce s-a şi întâmplat însă, bietele animale n-au înţeles nimic din jertfa noastră şi aşa, dintr-o dată, pe fondul cântecelor, a hainelor de diferite culori şi a mulţimii gălăgioase acestea au început să se înfurie şi să se dea după noi. N-a fost chip să le mai liniştească îngrijitorul cirezii şi probabil că, în mintea lor, fiecare dintre noi eram un posibil duşman şi desigur şi o veritabilă ţintă. În cinci minute tot alaiul nostru bisericesc a fost împrăştiat de bieţii bivoli, care mai de care dintre noi alergând în toate părţile numai pentru a scăpa din coarnele şi furia acestora. La un moment dat tot şesul Rogozului era o mare de oameni şi bivoli, fiecare alergând aiurea fără un finiş bine conturat. Nu-mi mai aduc aminte cât a durat acest spectacol însă până la final ne-am adunat destul de greu şi ne-am continuat drumul, fiecare dintre noi povestind, în felul lui, cum a scăpat din coarnele „dracilor negri”.
     Într-o altă vară, pelerinajul nostru s-a desfăşurat în condiţii normale pe tot traseul. A urmat ceva mai deosebit după ce am ajuns la mănăstire. Vreau să vă spun că, acolo, fiecare grup avea locul lui de odihnă funcţie de distanţa de la care venea. Cei mai de aproape dormeam noaptea pe unde apucam, prin podurile caselor din preajma mănăstirii iar alţii, mai de departe aveau locuri speciale cu paturi, unde se odihneau. Noi cei mai tineri dormeam şi pe câmpul de lângă biserică, câmp de pe care uneori alunecai când îţi era somnul mai dulce, fiindcă acesta se afla în pantă. Ne era şi destul de frig, fiindcă haine groase nu ne prea luam ca să nu ne fie grele la transport. Aşa că, dârdâiam de frig aşteptând cu drag dimineaţa şi căldura de la sfântul soare. Cei mai evlavioşi se rugau toată noaptea, făcând mătănii în jurul mănăstirii. Cei mai în vârstă şi femeile cu copii mai mici dormeau şi în incinta mănăstirii. Îmi aduc aminte că, pentru a ajunge în faţa altarului, călugării păşeau efectiv peste trupurile obosite  şi vlăguite de atâta osteneală ale credincioşilor. Ziua următoare apăreau şi vânzătorii de diferite obiecte şi suveniruri acceptate de stareţul mănăstirii. La o astfel de tarabă m-am oprit şi eu cu gândul să-mi cumpăr o pereche de ochelari din plastic, de vreo doi-trei lei, coloraţi în roz. Aceia mi se păreau că sunt frumoşi şi că-mi stă bine cu ei. M-am învârtit eu pe lângă tarabă o perioadă de timp, uitându-mă din când în când şi la bietul meu mărunţiş de câţiva lei pe care-i aveam în buzunar şi pe care mama, săraca, mi i-a dat pentru a-mi fi de trebuinţă ca să trăiesc nu ca să mă distrez, fiindcă la aşa ceva nici nu s-ar fi gândit. Vânzătoarea, care cred că era o ţigancă şmecheră, mi-a citit gândurile şi dorinţele mele nesăbuite şi nici una sau alta m-a întrebat ce doresc. I-am răspuns că aş dori o pereche de ochelari de soare. Mi-a propus un târg. Eu să o ajut să vândă la tarabă, iar ea să-mi dea pe de gratis ochelarii. În mintea mea de copil sărac şi netrebnic, am acceptat învoiala fără să mă gândesc la consecinţe sau la faptul că prezenţa mea la mănăstire nu era aceea de vânzător ambulant la taraba unei ţigănci, ci de un copil creştin venit pentru rugăciune. Oferta ţigăncii mi-a luat minţile. Vedeţi pe cât de puţini bani se poate cumpăra sufletul unui om sărac? Eu m-am aflat atunci printre aceia care n-au mai judecat cu mintea ci cu poftele. M-am aşezat cuminte în partea cu vânzătoarea  şi-mi îndeplineam sarcinile de servici ca şi cum aş fi fost acolo de când lumea. Nu ştiu cât a durat toată această activitate economică, dar sunt sigur că mulţi dintre lăpuşenii mei m-au văzut în această postură. Ce-or fi gândind atunci nu ştiu, dar acum bănuiesc. În final am fost fericit că am ochelarii mult doriţi. Nu-mi închipuiam ceea ce va urma peste ani. Cred că totul a fost o pildă şi o lecţie care mi s-a dat de "Cel de Sus"  şi de care am ţinut cont toată viaţa.
     Ajuns acasă, mama ştia deja ceea ce itulisem eu la Rohia şi fără prea multe ocolişuri şi întrebări mi-a cerut să-i arăt ochelarii. Ştiam că nu-i a bine. Eram mai mărişor şi înţelegeam totuşi că n-am procedat ca un copil ascultător. I-am arătat mamei ochelarii şi i-am povestit totul cum a fost. M-a privit cu milă. I-am simţit durerea şi mâhnirea din suflet şi, totodată, supărarea pentru fapta mea. Cred că-i venea să plângă însă ea, săraca, era mult prea puternică pentru a-şi vărsa lacrimile pe cămaşa  sa albă de bumbac cusută chiar de mâna ei. M-a dojenit. Nu ştiu dacă m-a şi bătut, însă cred că, fără să vrea, m-a blestemat de furie. N-am ştiut ce va însemna acel blestem, însă peste ani l-am simţit din plin. Am fost nevoit să port, cu adevărat,  ochelari. Nu ştiu dacă blestemul m-a ajuns în totalitate, dar ştiu că, pe la vârsta de vreo 20 de ani, am suferit prima operaţie la ochiul drept. După vreo 10 ani am avut o altă intervenţie la acelaşi ochi şi tot aşa au mai urmat încă vreo trei operaţii. Ironia sorţii - după fiecare operaţie medicul îmi spunea: “Să porţi ochelari de soare, că ai ochii albaştri şi aceştia sunt sensibili la lumină, mai ales acum după ce     te-am operat.” Nu i-am reproşat niciodată mamei că de ce, poate, m-ar fi blăstămat. Concluzia am tras-o singur şi bănuiesc că am cerut osândă, cum se zice pe la noi, atunci la Rohia. De fapt mama îmi spusese de mai multe ori: “Să te fereşti de blăstămul mami, că ori să prinde ori să ie”. Era acesta un destin al meu sau era un blestem? În orice caz am tras învăţămintele necesare. Nu e bine să ne batem joc de viaţa noastră. Avem doar una. Ţineţi minte asta şi rugaţi-va Bunului Dumnezeu să fiţi sănătoşi, iubiţi-vă părinţii şi ascultaţi-i.   
                                   
(Povestire selectată din cartea „Am fost odată pe pământ”, autor Iacob Oniga, apărută în anul 2013)







joi, 27 iunie 2019

Din lirica poetului Vasile Groza - Parfum de tei

Vasile GROZA - România

                                               PARFUM DE TEI 

                                            E seara Sfântului de tei
                                                 Când soarele se duce peste zare
                                                      Când luna cu bagheta dragostei
                                                           Te cheamă la această sărbătoare
                                                                Când nici albinele nu pleacă la culcare
                                                                     E seara Sfântului de tei!

                                                                                                                     Când totul în parfum se scaldă
                                                                                                                Și totul freamătă în jur
                                                                                                           Și florile de tei te-mbată
                                                                                                     Iubito, în genunchi îți jur
                                                                                                Iubirea mea adevărată!

                                            Nu-ți risipi privirea-n zare
                                                 Plutește în parfum de tei,
                                                      E-un adevăr nu-i o-ntâmplare
                                                           Privește-adânc în ochii mei,
                                                                E seara Sfântului de tei.

                                                                                                                     Parfum de tei, parfum de tei,
                                                                                                                E ca și viața trecătoare.
                                                                                                           Vino iubirea mea de vrei
                                                                                                      E-a dragostei chemare!...
                                                                                                 E seara Sfântului de tei.

                                            Parfum de tei, de dor, de-amor,
                                                 Și luna îl respiră
                                                      E seara-ndrăgostiților,
                                                           Scăldată toată în lumină!...

                                                                                                                      Parfum de tei, parfum de tei
                                                                                                                 E elixirul dragostei!...
                                                                                                            E seara Sfântului de tei.




miercuri, 26 iunie 2019

Iacob Oniga - Ia românescă

Iacob Oniga - România


Drăgaica pe Dealurile Lăpuşului din Maramureş...

                                                                                      DE SÂNZIENE

                                              Rătăcind pe-un câmp sălbatic,
                                                   Am ajuns în vârf de deal,
                                                        Unde-odată, singuratic,
                                                             Mă-ntâlneam cu-al vieţii val.

                                                                                                            Astăzi însă-am poposit,
                                                                                                       Pe aceleaşi locuri sfinte,
                                                                                                  Şi puţin îmbătrânit,
                                                                                             Mi-am adus de toate-aminte.

                                              Am privit spre zări senine,
                                                   Infinitul verde-ntins,
                                                        Şi cu gândul iar la tine,
                                                             Flori şi ierburi le-am cuprins.

                                                                                                             Îmbătat de-al lor parfum,
                                                                                                       Am făcut buchete, mii,
                                                                                                  Şi le-am înşirat pe drum,
                                                                                             Ca să nască bucurii.

                                               Zânelor din cer venite,
                                                    Sânziene să adune,
                                                         Pentru zile preaslăvite,
                                                              Unei sărbători minune.

                                                                                                             Soarelui să-i dăm prinos,
                                                                                                        Pentru viaţa dăruită,
                                                                                                   Şi-ntr-un dans misterios,
                                                                                              Să-ne-aflăm noua ursită.

Țara Lăpușului

                                                                              IIA ROMÂNESCĂ

                                                                                                                     Sfântă Ţară Românească,
                                                                                                                Să fii binecuvântată,
                                                                                                           Iia noastră să trăiască,
                                                                                                      Că ni-i de la daci lăsată.

                                                                                                      S-a pătat cu sânge-n luptă,
                                                                                                 Când duşmanii au pierit,
                                                                                             Şi-a fost fală la o nuntă,
                                                                                        Ce nu s-a mai pomenit.

                                                     Fete tinere, curate,
                                                          Îmbrăcat-au mereu, iia,
                                                               Şi cu cozile pe spate,
                                                                    S-au mândrit cu România.

                                                                    N-aveau iie, ci cămaşă,
                                                                         Feciorii de-odinioară,
                                                                              Dar ştiau, de mici, din faşă,
                                                                                   Că ei luptă pentru ţară.

                                                                                                                     Şi-o purta, demult, cândva,
                                                                                                                Strânsă pe la cingătoare,
                                                                                                           Mama mea când secera,
                                                                                                      Şi plângea, doinind o hoare.

                                                                                                      Iar când tata, da la coasă,
                                                                                                 Îşi ştergea din greu sudoarea,
                                                                                            Cu un lat de la cămaşă,
                                                                                      Admirând spre seară, zarea.

                                                     Zdrenţe am avut şi eu,
                                                          Strânse cu un tricolor,
                                                               Şi-am jurat lui Dumnezeu,
                                                                    Că tot român am să mor.

                                                                    Iia noastră-i tot ce-aveam,
                                                                         Dealuri, cântece şi ape,
                                                                              Prin ea limba ne-o păstrăm,
                                                                                   Şi cu ea le-om duce, toate.

Ii din Țara Lăpușului


duminică, 23 iunie 2019

Din lirica Ionicăi Bandrabur -

                                                                                                                                                                                                                                                                                   Ionica BANDRABUR
                                                                                     România                    

                                                   eu

                                                femeie
                                                     mirodenie a pământului
                                                          purtătoare de îngeri
                                                                energie luminoasă
                                                                     și
                                                                          ispită bărbatului
                                                          eu
                                                               prima ființă ce a vorbit cu șarpele
                                                                    construind
                                                                         cuib și otravă dulce fericirii
                                                                              în noaptea asta
                                                                                   mi-am unit trupul
                                                                                        cu umbra lunii
                                                                                             în marea ce se învolbura
                                                                                                  la vederea verdelui ochilor mei
                                                                                   eu
                                                                                        Evă
                                                                                             poezie simultană
                                                                                                  existență nesfârșită

                                                                                                       totuși efemeridă



vineri, 21 iunie 2019

Daniela Gherasă - Recital îmbrăcat în emoția vibrației eminesciene

                                                                Daniela GHERASĂ - România



                                                           CĂMIN

                                     Dacă nu mi-ai fi spus cât mă iubești,
                                         Aș fi trecut peste absența ta năvalnic,
                                              Însă cu fiecare piatră tu mă dezgolești,
                                                   Ca să îți fiu eternă clipă scrisă în jăratic.



                                                                                                      DĂRUIRE

                                                                                          Ți-am răscolit cu lira-mi tristă stare,
                                                                                     Dar tu te-ai prefăcut că nu auzi,
                                                                                M-ai pribegit pe câmpuri de visare,
                                                                           Să răscroiesc altar de muguri cruzi.



                                             TABLOU DE PRIMĂVARĂ

                                                           Primăvara a sosit,
                                                                Florile s-au înmulțit,
                                                                     Pe sub soare strălucind,
                                                                          Cucul iarăși a grăit:
                                                                               Cu-cu!... Cu-cu!... fericit!

                                                           Peste tot roiesc albine,
                                                               Au coșuri cu polen pline,
                                                                    Se grăbesc s-ajungă-n stup,
                                                                         Căci au miere de făcut:
                                                                              Bzz!... Bzz!... ce multe sunt!




 

     Victor Gh. STAN                                             Nicolae ROTARU                                          Anca OPREA


     Îmbrăcată în emoția vibrației eminesciene, în data de 15.06.2019, poeta Daniela GHERASĂ, a susținut un recital în cadrul Clubului de Literatură pentru copii şi tineret „Clipe albastre”, al Filialei București, Literatură pentru Copii şi Tineret din cadrul Uniunii Scriitorilor din România, Președinte Victor Gh. STAN.

miercuri, 19 iunie 2019

Din lirica Taniei Tătar - Răzvrătire


Tania TĂTAR
România



                                                       RĂZVRĂTIRE

                                   Tu, Timp nebun, încetinește-ți ritmul
                                        mai fă popas la poarta viselor,
                                             nu poți să-mi tulburi mereu somnul
                                                  cu gândul ne-mplinirilor.

                                                                                              Atâtea mi-am dorit să fac în viață
                                                                                         timp prea puțin mi-a mai rămas
                                                                                    se tot scurtează această ață,
                                                                               nu pot neterminate să le las.

                                             Atât cât drumul merge înainte
                                                  voi face numai ce inima poftește,
                                                      aleg tot ce - mi trece prin minte
                                                           tu, Timp, îndrăznește și mi te împotrivește 




joi, 23 mai 2019

„Ti-oi aldui”! - Iacob Oniga

    
Iacob ONIGA
România


                

                                                                              „Ti-oi aldui”!

Mama bună, Palaghia şi tata bun, Gheorghe, locuiau într-o casă situată undeva lângă „drumul ţării”, adică lângă drumul principal care trece prin mijlocul localităţii şi face legătura între satele Rogoz, în partea de sud a Lăpuşului şi Strâmbu Băiuţ, în partea de nord a comunei noastre. Ca să ajung la ei trebuia să o iau pe jos din Hândal, unde stăteam noi, să trec o punte peste râul Lăpuş, ce se afla undeva, mai sus lângă moara lui Ion a Alesî Morariului şi apoi, pe o cărare ajungeam la drumul principal. Altădată, treceam râul pe undeva mai jos, pe lângă lăptăria lui Comedieşu, aproape de centrul satului, peste nişte bolovani imenşi aşezaţi din loc în loc de-a latul apei, peste care săream ca şi căprioarele ca să nu mă ud.
Făceam cam vreo jumătate de oră până la ei, fiindu-mi mai mare dragul să-i vizitez, fiindcă pe întreg parcursul drumului vedeam tot felul de oameni, care mai de care, pe care, pe la noi prin Hândal, nu-i văzusem niciodată. Nu ştiu ce găseam la ei, dar mi se păreau interesanţi. Mergând aşa, de unul singur aveam vreme să-mi mai întorc din când în când capul spre înapoi pentru a vedea de unde vin eu şi cine mă mai „urmăreşte”, adică cine mai vine înspre direcţia în care mă îndreptam. Poate că, în subconştient, îmi păzeam pielea de nişte pericole imaginare pe care toţi copiii şi le închipuie. Câteodată mă mai opream din drum şi o vizitam şi pe mătuşa Marie, sora mamei, căsătorită cu unteşu Grigore, zis a lui Raos ce stăteau şi ei lângă „drumul ţării”, aproape de Dâmbu Hamorului. Să nu mă întrebaţi de ce i se spunea aşa, că nu ştiu ce să vă zic.
După ce mă jucam ceva vreme cu verii mei, îmi continuam drumul până la mama bună. Uitasem să vă spun că împreună cu bunicii mei mai locuia şi unteşu Grigore, fratele mamei cu soţia sa Dote şi fiica lor Palaghia, cu câţiva ani mai mare decât mine. De fiecare dată mama bună mă aştepta cu mâncare gătită că-i eram tare drag. Sentimentele erau reciproce, pentru că ea mi se întruchipa ca şi Maica Sfântă a lui Iisus. Era o femeie credincioasă, bună la suflet şi cu o voce blândă, zâmbind în permanenţă atât cu gura sa mică, dar mai ales cu ochii săi frumoşi de un albastru izvorât parcă din infinitul cerului nesfârşit.
Unteşu Grigore era un om aparte, cu o personalitate pronunţată, preocupat de maşinăriile vremii aceleia, adică de tractoare, trailăre, funiculare şi alte asemenea necesare exploatării lemnului din zona Băiuţului şi a Poienii Botizei. Îmi plăcea de el că era perseverent, urmând ulterior nişte cursuri de specializare în manevrarea motoarelor de care aminteam mai sus.
Într-o zi, ştiind că are în şură o bicicletă aproape nou-nouţă, l-am rugat să mă ajute să învăţ a merge cu aceasta, profitând de faptul că eram adoratul bunicii. La început s-a cam împotrivit, însă la insistenţele mami bune a cedat, dându-mi primele lecţii, ţinând bicicleta cu ambele mâini de şaua acestuia ca să nu cad. A petrecut cu mine cam vreo trei ore după care, văzând că am „aptitudini” m-a lăsat în voia sorţii, atenţionându-mă însă să am grijă să nu-i stric iosag de bicicletă. După ce m-am văzut liber, m-am lăsat în voia ei care, îndreptată spre înjosul drumului, prindea viteză din ce în ce mai mare, ajungând aproape de Dâmbu Hamorului. Datorită rapidităţii şi spiritului de autoprotecţie, am virat spre dreapta sperând să mă opresc, fără să-mi dau seama că, chiar pe acea parte era un şanţ adânc de vreo trei metri. Nu mi-am mai amintit nimic din ce mi s-a întâmplat, însă când mi-am revenit eram pe fundul şanţului, julit tot din cap până-n picioare iar bicicleta, de acum îndoită în două, era călare peste mine. Nu ştiu câtă vreme am stat în şanţ, dar la un moment dat, printre lacrimi de durere l-am văzut pe unteşu Grigore pe marginea şanţului, făcându-mi semne disperate să ies de acolo, fiindcă el nu avea cum să coboare.
Cu chiu cu vai, şontâc-şontâc, am ieşit din şanţ trăgând după mine ce mai rămase din biata bicicletă. Mânios din cale-afară şi roşu ca racul la obraz, unteşu mi-a strigat:
- „Amu ti-oi aldui de nu ti vide, nieruşânatule ce eşti. Da nu ţ-am zâs să nu meri tare şî să ai grijă?”
După ce mi-a „ars” vreo două după cap, cu palma sa cât o lopată, am luat-o încet, încet către casă, uitând de rănile ce le aveam şi lăsându-l pe unteşu cu fosta sa bicicletă, adică cu nişte ţevi îndoite, înjurând pe marginea drumului. După aceea, câteva săptămâni nu-mi mai vizitasem bunicii, iar acum nu-i mai vizitez de loc.

Sunt dincolo de nori!   

                                                            

duminică, 5 mai 2019

Porumbei - Geo Vuici

Geo VUICI - România



                                          PORUMBEI 

                                        Tu, cred că toamna,
                                             A ucis primăvara,
                                                 Cupidon îmi pare c-a pierit!

                                                      Anul trecut greierii
                                                           Se întreceau
                                                                În baliverne de amor...

                                                                     s-avem răbdare,
                                                                          Săgetile iubirii prea tocite,
                                                                               Nu pot pătrunde printre ploi...
                                                                                    gândurile noastre fără spor...

                                                                                         De pierdut, pierde toată lumea,
                                                                                              Şi oamenii, din lăcomia lor,
                                                                                                   Plâng cioatele,primăvară veştedă,
                                                                                                        Ce trist decor!